Nici nu s-a stins bine dangătul primelor clopote ale noii zile, răsunând mai curând a derâdere în bezna fără geană de lumină, când Pippin zări deodată, la mare depărtare, cum izbucnesc focuri în locurile acelea nedesluşite unde se înălţau zidurile Pelennorului. Străjile au dat alarma şi toţi bărbaţii Oraşului au pus mâna pe arme. Când şi când se vedea o scăpărare roşiatică, şi încet, prin văzduhul greu, răzbăteau bubuituri surde.
- Au cucerit zidul! strigau bărbaţii. Şi îl puşcă pentru a face spărturi în el. Vin încoace!
- Unde-i Faramir? strigă Beregond cuprins de disperare. Să nu-mi spuneţi că s-a prăpădit!
Primele veşti le-a adus Gandalf. Sosi la mijlocul dimineţii, însoţit de câţiva călăreţi şi escortând un şir de care. Erau pline de răniţi, toţi cei care fuseseră salvaţi cu chiu cu vai de la Forturile Zăgazului. Se duse drept la Denethor, fără să mai piardă o clipă. Seniorul Oraşului se afla într-o încăpere înaltă, deasupra Sălii din Turnul Alb, iar lângă el se găsea Pippin; îşi mijea ochii prin ferestrele întunecate ce dădeau spre nord, sud şi est, ca şi când ar fi vrut să străpungă umbrele pieirii ce-l înconjurau din toate părţile. Spre miazănoapte privea el mai cu seamă, oprindu-se uneori să asculte, ca şi când prin cine ştie ce ştiinţă străveche urechile ar fi prins ropotul copitelor pe câmpiile îndepărtate.
- A venit Faramir? întrebă el.
- Nu, răspunse Gandalf. Dar l-am lăsat în viaţă. A hotărât să rămână în ariergardă, de teamă ca nu cumva oamenii lui să se retragă din Pelennor, fugind care încotro vede cu ochii. Poate că va izbuti să-i ţină la un loc pe toţi atât cât va fi nevoie, dar tare mă îndoiesc. Duşmanul pe care îl are de înfruntat este mult prea puternic. Căci iată a venit cel de care mă temeam eu.
- Doar n-o fi chiar Seniorul Întunecimii? strigă Pippin, atât de îngrozit încât uită de buna-cuviinţă.
Denethor pufni într-un hohot amar.
- Nu, încă nu, jupâne Peregrin! El va veni doar atunci când va putea să mă răstoarne în triumf, după ce totul va fi fost câştigat. Îi foloseşte pe alţii drept arme ale sale. Aşa fac toţi marii cârmuitori, dacă sunt înţelepţi, jupâne Piticuţ. Oare de ce altfel şed eu aici, în turnul meu, şi cuget şi privesc şi aştept, sacrificându-i până şi pe proprii mei fii? Căci sabia încă o mai pot mânui.
Se ridică în picioare, îşi desfăcu mantia cea lungă şi neagră şi, ce să vezi! Pe dedesubt era înveşmântat în zale, încins la brâu cu o sabie pe măsură, vârâtă într-o teacă neagră încrustată în argint. Spuse:
- Astfel umblu şi astfel dorm de mulţi ani, până când trupul meu, odată cu trecerea vremii, îşi va pierde vigoarea şi temeritatea.
- Numai că acum Seniorul din Barad-dûr, cel mai cumplit dintre căpeteniile lui a ajuns să stăpânească zidurile tale exterioare, spuse Gandalf. Cel ce a fost odată Regele Angmar, Vrăjitorul, Duhul Inelului, Stăpânul Nazgûlilor, o suliţă a groazei în mâna lui Sauron, umbra disperării.
- Ia seama, Mithrandir, că ai avut un duşman pe măsura ta, nu-l iertă Denethor. Eu unul ştiu de multă vreme cine este căpetenia supremă din Turnul Întunecimii. Te-ai întors numai pentru a ne spune atâta lucru? Sau te pomeneşti că te-ai retras din pricină că duşmanul s-a dovedit mai puternic decât tine?
Pippin se înfiora la gândul că Gandalf ar putea izbucni plin de mânie, dar teama lui era neîntemeiată, căci Gandalf răspunse cu blândeţe:
- Poate că aşa este. Dar încă n-a sosit clipa să ne măsurăm puterile. Şi dacă vorbele din bătrâni sunt adevărate, nu de mâna omului va cădea el, iar soarta ce-l aşteaptă, ascunsă le este până şi înţelepţilor. Oricum ar fi, Căpetenia Disperării încă nu forţează înaintarea, cel puţin nu acum. El conduce cu acea înţelepciune despre care tocmai ai pomenit, stând în urma sclavilor săi şi mânându-i din spate pentru împlinirea smintelii lui.
Nu, eu am venit mai curând pentru a-i apăra pe cei ce mai pot fi încă tămăduiţi; căci Rammas a fost spart în multe locuri şi curând oastea din Morgul va pătrunde peste tot. Mai ales pentru a spune acestea am venit eu. Curând bătălia se va purta aici, pe câmpie. Trebuie pregătiţi oamenii. Să fie din cei călări; numai în ei mai putem avea puţină speranţă, căci singura slăbiciune a duşmanului asta este: nu are destui călăreţi.
- Nici noi nu avem mulţi. De-ar fi să vină cei din Rohan, ar fi tocmai la ţanc, zise Denethor.
- Mă tem că pe alţii o să-i vedem sosind mai întâi, îl avertiză Gandalf. Fugarii din Cair Andros au şi ajuns. Insula a căzut. O altă oştire a venit dinspre Poarta Neagră, de la nord-est.
-Ştii, Mithrandir, unii te învinuiesc că îţi place să aduci veşti proaste, dar pentru mine nimic nu-i nou din ceea ce spui, am aflat totul încă de aseară. Cât despre oamenii noştri, m-am şi gândit la asta. Să coborâm.
Şi timpul trecea şi la un moment dat străjerii de pe ziduri au văzut cum se retrag soldaţii lor. La început s-au întors în devălmăşeală grupuri mici de bărbaţi istoviţi şi cei mai mulţi dintre ei erau răniţi; alergau cuprinşi de panică, de-ai fi zis că-i urmărea ceva. Spre răsărit se zăreau licărind focuri îndepărtate; dar din ce în ce mai mult, ba într-o parte, ba în alta, focurile acestea păreau să cuprindă întreaga câmpie. Casele şi hambarele erau înghiţite de pălălaie. Apoi, din nenumărate locuri porniră cu repeziciune mici pâraie de flăcări roşii, tăindu-şi drum prin întuneric şi îndreptându-se toate spre panglica lată a drumului care ducea de la Poarta Oraşului până la Osgiliath.
- Vrăjmaşul, murmurară oamenii. Stăvilarul n-a mai rezistat. Uite-i cum se revarsă prin spărturi! Şi parcă aduc torţe cu ei. Ai noştri unde-s?
Seara se lăsa tot mai adâncă, lumina era atât de slabă, încât până şi cei care puteau zări până departe abia mai desluşeau limpede ce se petrecea pe câmpie, în afară de focurile din ce în ce mai multe şi de liniile de foc ce se tot lăţeau şi înaintau văzând cu ochii. Într-un târziu, la mai puţin de o milă de Oraş, se ivi o mulţime de oameni, oarecum mai ordonată şi care nu fugea, ci mărşăluia, fără să se risipească.
Străjerii îşi ţinură respiraţia.
- Mai mult ca sigur că în fruntea lor se află Faramir, îşi dădură ei cu părerea. El are puterea să stăpânească om şi fiară deopotrivă. El va izbândi.
Cei care se retrăgeau se aflau la câteva sute de picioare de zid. Din întunecime, din spatele lor, se ivi un grup mic de călăreţi care se apropiau în galop, tot ceea ce mai rămăsese din ariergardă. Dintr-o dată se răsuciră pe loc, pentru a înfrunta liniile de focuri ce se apropiau. Şi brusc izbucni un vuiet de strigăte înfiorătoare. Călăreţii duşmanului se dădură la o parte şi din urmă limbile de foc se revărsară ca nişte torente, rânduri după rânduri de orci purtând torţe, şi bărbaţi sălbatici de la Miazăzi ducând stindarde roşii, scoţând strigăte în graiurile lor aspre, năvălind tot mai mulţi, prinzând pe fugari din urmă. Şi cu un ţipăt pătrunzător, din cerul întunecat se prăvăliră înaripatele umbre, nazgûlii însetaţi să ucidă.
Retragerea deveni o devălmăşie. Oamenii se repezeau care încotro, înnebuniţi, pierduţi, lepădându-şi armele, strigând cuprinşi de frică, prăbuşindu-se la pământ.
Şi pe neaşteptate o trâmbiţă răsună din Citadelă şi Denethor făcu semn trupei de atac să intre în luptă. Ascunsă în umbra Porţii şi la adăpostul zidurilor exterioare, aceasta aşteptase semnalul lui: şi erau acolo toţi călăreţii care mai rămăseseră în Oraş. Dădură pinteni cailor şi se repeziră în formaţie compactă, în galop, atacând cu strigăt mare. De pe ziduri li se răspunse cu un alt strigăt; căci undeva în faţă pe câmpie, călăreau cavalerii-lebădă din Dol Amroth, în frunte cu Prinţul lor şi stindardul lui albastru.