- Om? făcu neîncrezător Ingold, şi ceilalţi izbucniră în râs.
- Om! izbucni Pippin, trezit de-a binelea. Om! Auzi vorbă! Ba sunt hobbit şi tot atât de curajos pe cât sunt de om… poate doar pe ici pe colo, când e nevoie. Să nu vă lăsaţi amăgiţi de Gandalf!
- Mulţi care au făcut fapte şi mai mari n-ar putea-o spune mai bine, zise Ingold. Dar ce-i un hobbit?
- Un piticuţ, răspunse Gandalf. Nu, nu acela despre care s-a tot vorbit, adăugă văzând mirarea de pe feţele oamenilor. Nu acela, ci unul din neamul lui.
- Da, şi unul care a călătorit cu el, adăugă Pippin. Şi Boromir din oraşul vostru a fost cu noi şi m-a salvat din zăpezile de la Miazănoapte şi până la urmă a fost ucis în timp ce mă apăra de mulţi vrăjmaşi.
- Tăcere! ceru Gandalf. Vestea despre această nenorocire ar fi trebuit spusă mai întâi tatălui.
- Am bănuit-o mai demult, zise Ingold, căci au fost tot felul de semne rele pe aici în ultima vreme. Acum însă treceţi iute! Căci Seniorul Oraşului Minas Tirith va fi nerăbdător să vadă pe oricine aduce veşti despre fiul său, fie că e om sau…
- Hobbit, completă Pippin. Nu prea am cum să-l ajut pe stăpânul vostru, dar voi face tot ce voi putea, în amintirea lui Boromir cel Viteaz.
- Să călătoriţi cu bine! le ură Ingold; oamenii se dădură la o parte ca să-i facă loc lui Iute ca Gândul şi drumeţii trecură printr-o poartă mică din zid. Fie ca sfaturile tale, Mithrandir, să-l ajute pe Denethor în ceasul ăsta de cumpănă şi pe noi aşijderea! strigă Ingold în urma lor. Numai că se spune că obiceiul tău, Gandalf, e să vii cu veşti despre suferinţe şi primejdii.
- Asta pentru că vin arar, doar atunci când e nevoie de ajutorul meu, răspunse Gandalf. Cât despre sfaturi, vouă v-aş spune că v-aţi apucat prea târziu să dregeţi zidul Pelennorului. Curajul va fi cea mai bună pavăză împotriva furtunii ce va veni - curajul şi speranţa pe care vă voi aduce-o eu. Căci nu toate veştile mele sunt rele. Lăsaţi acum mistriile şi ascuţiţi-vă săbiile!
- Sfârşim treaba înainte de lăsatul serii, mai zise Ingold. Partea asta de zid va fi ultima ce va fi folosită drept apărare: aici pericolul de atac este cel mai mic, căci de această parte se află prietenii noştri din Rohan. Îi cunoşti întrucâtva? Or să răspundă oare chemării noastre, ce crezi?
- Da, or să vină. Numai că ei au purtat multe bătălii ca să vă apere. Drumul ăsta nu mai este sigur, cum nu mai e nici un altul. Fiţi cu băgare de seamă! Dacă nu era Gandalf Corb-de-Furtună, aţi fi avut parte în Anórien de-o întreagă oaste vrăjmaşă, nu de Călăreţii din Rohan. Şi primejdia încă n-a trecut. Cu bine şi să nu care cumva să dormiţi!
Acestea fiind zise, Gandalf păşi pe întinderea vastă de pământ aflată dincolo de Rammas Echor. Aşa numeau oamenii din Gondor zidul exterior pe care îl construiseră cu mare trudă după ce Ithilien căzuse sub umbra Duşmanului. Pornea de la poalele muntelui şi după zece leghe se întorcea tot acolo, cuprinzând în arcul său câmpiile Pelennorului: pământuri frumoase şi mănoase pe pantele lungi şi terasele care cădeau până în albia adâncă a râului Anduin. În colţul cel mai îndepărtat de Poarta cea Mare a Oraşului, spre nord-est, zidul se afla la patru leghe depărtare şi străjuia de pe malul încreţit şesurile întinse învecinate cu râul, iar oamenii îl construiseră înalt şi puternic; căci în acel loc, urmând o cale apărată de zid, drumul venea de la vadurile şi podurile din Osgiliath şi trecea printr-o poartă păzită de turnuri crenelate. În cel mai apropiat punct al său, spre sud-est, zidul se afla la ceva mai mult de o leghe de Oraş. În acel loc, Anduin, care făcea un cot larg în jurul dealurilor Emyn Arnen, în Ithilien de la Miazăzi, se întorcea brusc spre apus, încât zidul exterior fusese ridicat chiar pe răzorul lui; sub el se aflau cheiurile şi debarcaderele din Harlond, pentru corăbiile care veneau din ţinuturile de la miazăzi.
Pământurile oraşului erau bogate, cultivate, acoperite de livezi, cu gospodării ce aveau cuptoare de uscat hamei şi hambare, ţarcuri şi staule şi multe râuşoare clipoceau dinspre înălţimi, traversând pajiştile, până în apele Anduinului. Cu toate acestea, nu erau mulţi păstori şi gospodari care să locuiască în acele case, cea mai mare parte a celor din Gondor trăind în cele şapte cercuri ale Oraşului sau în văile înalte ale munţilor de la hotare, în Lossarnach, sau şi mai la miazăzi, în frumosul Lebennin, cu cele cinci izvoare ale sale. Între munţi şi mare trăia un popor viteaz. Erau socotiţi drept oameni din Gondor, dar sângele lor era amestecat şi printre ei se găseau şi din cei scunzi şi oacheşi la înfăţişare, ai căror strămoşi se trăgeau mai degrabă dintre oamenii de mult uitaţi, care sălăşluiseră la adăpostul dealurilor în Anii Întunecaţi dinainte de venirea regilor. Dar dincolo de hotarele acestea, în regatul Belfalas, domnea prinţul Imrahil, în castelul său Dol Amroth, pe malul mării, şi el era de sânge nobil, la fel şi poporul său, oamenii aceia înalţi, mândri, cu ochii cenuşii ca marea.
Gandalf călări o vreme, timp în care lumina zilei prinse putere; Pippin se trezi şi el şi se uită în jur. La stânga zări o mare de ceaţă, înălţându-se ca o umbră rău-prevestitoare spre răsărit; în dreapta lui însă munţii semeţi îşi desfăşurau crestele, întinzându-se de la apus până la un capăt abrupt, râpos, ca şi când în modelarea pământurilor Râul izbucnise printr-o mare barieră, săpând o vale largă menită să devină un câmp de luptă şi înfruntări în vremurile ce aveau să vină. Iar acolo unde se sfârşeau Munţii Albi din Ered Nimradis, Pippin zări, aşa după cum îi promisese Gandalf, urieşenia întunecată a Muntelui Mindolluin, umbrele adânci, vineţii ale ravenelor lui înalte, peretele, sumeţit şi el, albindu-se în strălucirea tot mai puternică a zilei. Iar pe pintenul mult împins în afară al Muntelui se afla Oraşul Străjuit, cu cele şapte ziduri ale sale, făcute dintr-o piatră atât de dură şi de veche, încât nu păreau înălţate de mână de om, ci tăiate din stâncile pământului de către uriaşi.
Sub privirile uimite ale lui Pippin, zidurile de un cenuşiu-şters deveniră albe, împurpurându-se uşor în lumina dimineţii; şi dintr-o dată soarele ieşi de după negura de la răsărit şi trimise o rază ce lovi faţa oraşului. Lui Pippin îi scăpă un ţipăt, căci Turnul Ecthelion, înălţat mult deasupra celui mai înalt zid, apăru parcă desenat pe cer, scăpărând ca un spin de perle şi argint, înalt, frumos, fără cusur, iar fleşa strălucea de ai fi zis că e făcută din cristale; flamuri albe fluturau pe creneluri în vântul dimineţii, şi de undeva de sus şi de departe răsuna o chemare limpede, ca de trâmbiţe de argint.
Şi uite-aşa au călărit Gandalf şi Peregrin până la Poarta cea Mare a oamenilor din Gondor, la răsăritul soarelui, şi porţile de fier se deschiseră în faţa lor.
- Mithrandir! Mithrandir! strigară oamenii. Acum ştim că furtuna se apropie cu adevărat!
- Bate la porţile voastre, întări Gandalf. Am venit pe aripile sale. Lăsaţi-mă să trec! Trebuie să mă înfăţişez în faţa Seniorului vostru, Denethor, cât încă mai are puterea în mâinile sale. Orice s-ar întâmpla de-aici încolo, aţi ajuns să vedeţi sfârşitul acelui Gondor pe care-l cunoaşteţi voi. Lăsaţi-mă să trec!
La auzul vocii sale poruncitoare, oamenii se dădură în lături fără să-i mai pună nici o întrebare, chiar dacă se uitau cu mirare la hobbitul ce şedea în faţa lui în şa, şi la calul care-i purtase. Oamenii Oraşului foloseau arareori cai, iar pe străzi erau văzuţi şi mai puţini, în afară de aceia călăriţi de solii seniorului lor.