- Amroth pentru Gondor! strigară ei. Amroth pentru Faramir!
Asemenea tunetului se repeziră asupra duşmanului din ambele părţi ale armiei care se retrăgea; dar un călăreţ îi întrecu pe toţi, iute ca vântul când trece prin iarbă: îl purta Iute ca Gândul, iar călăreţul strălucea dezvăluit încă o dată, cu o lumină ţâşnind din mâna lui ridicată.
Nazgûlii ţipară şi se făcură nevăzuţi, căci Căpetenia lor nu era pregătită să înfrunte focul alb al duşmanului său. Oştirile din Morgul, cu gândul numai la prada lor, se pomeniră atacate cu sălbăticie, încât rupseră rândurile şi se risipiră precum scânteile purtate de vânt. Scoţând strigăte de bucurie, fugarii se întoarseră şi se năpustiră asupra urmăritorilor lor. Cei vânaţi acum erau chiar vânătorii. Retragerea se preschimbă într-un atac dezlănţuit. Câmpia era plină de orci şi oameni răpuşi şi peste toţi şi toate se înălţa în rotocoale fumul torţelor azvârlite la pământ. Cavaleria îşi continuă asaltul.
Dar Denethor nu le îngădui să se depărteze prea mult. Cu toate că duşmanul fusese oprit şi chiar alungat pentru moment, dinspre Răsărit veneau oştiri nemăsurat de puternice. Trâmbiţă răsună din nou, anunţând retragerea. Cavaleria Gondorului se opri, la adăpostul ei, celelalte companii se regrupară. Fără grabă se întoarseră spre Citadelă. Ajunseseră la Poarta Oraşului, intrară în pas mândru; la fel de mândri îi primiră locuitorii Oraşului, strigând întru lauda lor, dar inimile le erau grele văzând cât se împuţinase armia lor. Faramir pierduse o treime din oamenii lui. Dar unde era Faramir?
El veni cel mai de pe urmă. Întâi oamenii lui. Apoi cavalerii călare, iar după ei stindardul din Dol Amroth şi Prinţul. Şi în braţele sale, în faţa lui pe cal, aducea trupul rubedeniei sale, Faramir, fiul Denethor, găsit pe câmpul de luptă.
- Faramir! Faramir! strigau pe străzi oamenii, izbucnind în plâns.
Dar el nu răspunse, astfel că l-au dus pe drumul şerpuitor până sus în Citadelă, la tatăl său. Chiar înainte ca nazgûlii să se retragă din calea Călăreţului Alb, dădură un ultim atac ucigător, iar Faramir, care tocmai îl încolţise pe unul dintre fioroşii războinici călare din Harad, căzuse secerat la pământ. Numai atacul cavalerilor din Dol Amroth l-a salvat de săbiile roşii ale celor de la Miazăzi, care l-ar fi căsăpit bucăţi-bucăţele.
Prinţul Imrahil îl aduse pe Faramir la Turnul Alb.
- Fiul domniei tale s-a întors după ce a împlinit fapte mari, spuse el, povestind tot ceea ce văzuse.
Însă Denethor se ridică în picioare şi, fără să spună un cuvânt, privi la chipul fiului său. Porunci apoi să se pregătească chiar acolo în încăpere un pat pentru Faramir şi, după ce-l vor fi culcat în el, să iasă toţi din încăpere. Acestea fiind împlinite, Denethor urcă singur în camera lui tainică din vârful turnului; şi mulţi dintre cei care au privit într-acolo au putut vedea o lumină palidă lucind şi licărind o vreme prin ferestrele înguste, apoi stingându-se de tot. Într-un târziu coborî şi Denethor; şi ducându-se la Faramir, se aşeză lângă el fără să scoată un cuvânt, dar chipul lui era pământiu, mai cadaveric decât al fiului său.
Oraşul era acum asediat, împresurat din toate părţile de vrăjmaşi. Rammas fusese spart, Pelennorul abandonat în mâinile Duşmanului. Ultimele veşti de dincolo de ziduri au fost aduse de bărbaţii care fugiseră încoace pe drumul de miazănoapte, înainte ca Poarta să fi fost închisă. Numai ei mai rămăseseră din straja ce fusese pusă acolo unde drumurile dinspre Anórien şi Rohan pătrundeau în câmpiile din afara Oraşului. De la poartă i-a condus Ingold, acelaşi care-i lăsase să intre pe Gandalf şi pe Pippin cu numai cinci zile înainte, când soarele încă mai răsărea şi aducea speranţă dimineaţa.
- N-am primit nici o veste de la rohirrimi, zise Ingold. Cei din Rohan nu vin acum. Iar dacă vin, nu ne va sluji la nimic. Căci am aflat că înaintea lor a sosit o altă oştire, peste Râu, dinspre Andros, din cât se spune. Şi este puternică: batalioane de orci de-ai Ochiului şi nenumărate companii de oameni de un soi de care noi n-am întâlnit până acum. Nu-s înalţi, ci laţi în umeri şi tare fioroşi la înfăţişare, bărboşi cum sunt gnomii şi cu topoare drept arme. Vin dintr-o ţară sălbatică, de undeva din întinsul Răsărit, aşa se bănuie. Au pus stăpânire pe drumul de miazănoapte, şi mulţi au intrat în Anórien. Rohirrimii nu au cum să se apropie.
Poarta era zăvorită. Întreaga noapte străjerii de pe ziduri au auzit freamătul Duşmanului care se agita pe câmpie, pârjolind iarbă şi copaci şi ciopârţind orice fiinţă omenească li se ivea în cale, vie sau moartă. În întuneric era greu de ghicit câţi anume trecuseră peste apa Râului, dar când dimineaţa se furişă peste câmpie, sau mai bine spus umbra palidă a unei dimineţi, şi-au dat seama că nici măcar spaima din timpul nopţii nu le socotise bine numărul. Câmpia era înnegrită de companiile mărşăluitoare, întinzându-se cât putea ochiul cuprinde în întunecimea aceea; ca o ciupercă otrăvitoare uriaşă, peste tot în jurul oraşului se ridicaseră tabere nesfârşite de corturi negre sau sângerii.
Orcii săpau ca furnicile, săpau şiruri de tranşee adânci într-un cerc uriaş, la un zbor de săgeată depărtare de ziduri, nu mai mult; şi pe măsură ce isprăveau de săpat o tranşee, o umpleau cu foc, deşi, cum anume erau acestea aprinse ori împiedicate să se stingă, dacă prin ştiinţa lor sau prin cine ştie ce vrăjitorie, nimeni nu-şi putea da seama. Şi au continuat să trudească, sub privirile celor din Minas Tirith, care nu aveau cum să-i împiedice pe orci. Şi după ce era isprăvită o linie de tranşee, care mari se apropiau; şi curând după aceea alte companii ale duşmanului veneau şi la adăpostul unei tranşee înălţau maşinăriile acelea uriaşe care aruncau proiectile. Nimic de soiul ăsta sau care să bată atât de departe nu se afla pe zidurile Oraşului, ca să întoarcă atacul.
La început locuitorii au râs, fără să se teamă prea mult de pregătirile duşmanului. Căci zidul principal al Oraşului era tare înalt şi gros, îl duraseră númeroneenii înainte ca puterea şi priceperea lor să se fi risipit în exil; iar în afară, suprafaţa lui semăna cu Turnul din Orthanc, dură, de nerăzbit, ca tăişul oţelului ori dogoarea focului, de nedărâmat decât prin vreo răscolire a pământului pe care se sprijinea.
- Nu, nu, spuneau asediaţii, nici de-ar veni Cel fără Nume, nici măcar el n-ar putea pătrunde aici, atâta vreme cât suntem noi în viaţă.
Dar alţii întrebau:
- Cât suntem în viaţă? Cât va mai dura viaţa noastră? Duşmanul are o armă cu care, de când a început lumea aceasta, multe fortăreţe de neînfrânt a dărâmat: Foamea. Drumurile ne sunt tăiate. Rohan nu va veni.
Dar maşinăriile nu şi-au irosit proiectilele împotriva zidului invincibil. Cel care poruncea asaltul asupra celui mai mare duşman al Seniorului din Mordor nu era nici incendiator, nici căpetenie orcească. Ci o putere şi o minte a răului însuşi. De cum au fost ridicate în vălmăşag de strigăte şi scârţâituri de frânghii şi gruie, marile catapulte au şi început să arunce proiectile, dar le aruncau în sus, încât treceau pe deasupra meterezelor şi cădeau bufnind în primul cerc al Oraşului; şi prin cine ştie ce meşteşug tainic, multe dintre ele izbucneau în flăcări încă înainte de a atinge pământul.
Curând, primejdia ca în spatele zidului să izbucnească un pârjol deveni atât de mare, încât cei care nu păzeau zidurile erau nevoiţi să se lupte cu flăcările ce ţâşneau peste tot. Apoi, o dată cu proiectilele cele mari a venit încă o rafală, mai puţin distrugătoare, însă cu atât mai cumplită. Peste tot pe străzile şi pe aleile din spatele Porţii cădeau şi se rostogoleau mici proiectile rotunde care nu ardeau. Dar când oamenii s-au repezit să vadă ce anume puteau fi acelea, au izbucnit în ţipete sau în lacrimi. Căci duşmanul arunca în Oraş capetele tuturor celor care căzuseră în lupta de la Osgiliath sau pe zăgazul Rammas, sau pe câmpuri. Priveliştea era cum nu se poate mai îngrozitoare: cu toate că unele dintre ele erau zdrobite, diforme, iar altele fuseseră retezate cu cruzime, multe mai purtau trăsături ce puteau fi recunoscute şi nu era greu de ghicit că oamenii aceia muriseră în chinuri groaznice; iar chipurile fuseseră însemnate cu mârşavul semn al Ochiului fără de Pleoapă. Dar aşa pocite şi pângărite cum erau, tot se mai întâmpla ca cei din oraş să mai vadă o dată chipul cuiva pe care-l cunoscuseră înainte, care odată umblase mândru de uniforma sa soldăţească sau trudise la câmp sau venise în vreo zi de sărbătoare de prin văile înverzite dintre dealuri.