În zadar îşi agitau bărbaţii pumnii la vrăjmaşii haini care viermuiau dincolo de Poartă. Nu le păsa acelora de blestemele lor şi nici ei nu pricepeau graiurile oamenilor din apus care strigau cu voci aspre ca ale fiarelor sau păsărilor de stârvuri. Dar curând puţini au mai rămas în Minas Tirith dintre aceia care aveau temeritatea să înfrunte armiile Mordorului. Căci Seniorul întunecimii s-a dovedit că mai avea o armă, încă şi mai nemilos de iute decât foamea: spaima şi disperarea.
Nazgûlii s-au întors şi, după cum Seniorul întunecimii, Seniorul lor, creştea în putere şi nu pregeta să şi-o arate, la fel şi vocile lor, care nu dădeau glas la altceva decât vrerii şi ticăloşiei lui, se dovedeau tot mai grele de răutate, răspândind şi mai multă groază. Se roteau deasupra Oraşului precum vulturii care-şi aşteaptă tainul din carnea oamenilor sortiţi pieirii. Zburau apoi până piereau din vedere şi unde nu-i mai putea atinge nici o săgeată, cu toate acestea erau mereu acolo şi vocile lor aducătoare de moarte umpleau văzduhul. Şi cu fiecare strigăt deveneau tot mai greu de îndurat. În cele din urmă, până şi cei mai tari de inimă se aruncau la pământ atunci când ameninţarea nevăzută trecea pe deasupra lor, sau, dacă rămâneau în picioare, îşi lăsau armele să cadă din mâinile lipsite de vlagă, în vreme ce în minţile lor îşi făcea loc întunericul şi atunci nu se mai gândeau la război, ci numai cum să se ascundă şi să se târască, şi numai la moarte.
Cât a durat acea zi neagră, Faramir a zăcut pe patul său din încăperea din Turnul Alb, pradă unei fierbinţeli fără de speranţă; pe moarte, a spus careva, şi curând toţi cei aflaţi pe ziduri şi pe străzi numai asta spuneau, „pe moarte”, şi lângă el se afla tatăl său, fără să scoată o vorbă, doar veghetor, şi nu mai lua câtuşi de puţin seamă la apărare.
Ore mai întunecate ca acestea nu-i fusese încă dat lui Pippin să cunoască, nici măcar atunci când se aflase în ghearele lui Uruk-hai. Datoria sa era aceea de a-l sluji pe Stăpân, ceea ce şi făcea, stând uitat, aşa i se părea, lângă uşa încăperii neluminate, stăpânindu-şi cât putea mai bine propriile sale temeri. Şi cum stătea acolo şi se uita, i se păru că Denethor îmbătrâneşte văzând cu ochii, ca şi când ceva se frânsese în voinţa sa mândră şi mintea lui neîndurătoare fusese învinsă. Poate că ceea ce o măcinase erau durerea şi remuşcarea. Pippin zări lacrimi pe faţa aceea ce nu cunoscuse lacrima înainte, ceea ce încă şi mai greu de îndurat decât mânia.
- Nu plângeţi, stăpâne, murmură el. Poate că se va tămădui. Pe Gandalf l-aţi întrebat?
- Nu-ncerca să mă alini cu vrăjitorii! îi ceru Denethor. Nădejdea nebunului a dat greş. Duşmanul a descoperit-o şi acum puterea lui sporeşte; ne citeşte gândurile şi orice am face nu e decât spre pieirea noastră.
Mi-am trimis fiul fără să-i mulţumesc, fără să-l binecuvântez, l-am trimis într-o primejdie fără rost, şi iată-l cum zace cu otrava umplându-i sângele. Vai, vai, oricare-ar fi de-aici încolo soarta războiului, spiţa mea se sfârşeşte, însăşi Casa Majordomului a fost înfrântă. Neamuri mărunte vor domni de-acum încolo peste ceea ce a mai rămas din Regii Oamenilor, pitindu-se în munţi până când cu toţii vor fi stârpiţi.
La uşă veniră bărbaţi strigând după Seniorul Oraşului să iasă.
- Nu, nu voi coborî, spuse el. Trebuie să stau lângă fiul meu. Poate că va vorbi înainte să se sfârşească. Numai că sfârşitul lui e aproape. Urmaţi pe cine voiţi, şi pe Marele Nebun de-o fi să fie, chiar dacă nădejdea lui a murit. Eu aici rămân.
Aşa s-a făcut că a ajuns Gandalf să comande ultima apărare a Oraşului din Gondor. Oriunde se ducea, inimile oamenilor prindeau din nou putere şi umbrele înaripate piereau din amintire. Neobosit bătea el drumul între Citadelă şi Poartă, de la miazănoapte şi miazăzi, făcând înconjurul zidului, şi împreună cu el mergea Prinţul din Dol Amroth, cu cămaşa lui din zale lucitoare. Căci el şi cavalerii săi încă se mai ţineau de adevăraţi seniori ai númeroneenilor. Cei care-i vedeau şuşoteau: „Adevăr grăiesc poveştile de demult: prin venele seminţiei acesteia curge sânge elfesc, căci poporul lui Nimrodel a vieţuit cumva pe tărâmurile celea.” Şi câte unul prindea atunci să cânte în întuneric, câteva strofe doar, din balada lui Nimrodel sau din alte cântece din Valea Anduinului, din anii de demult pieriţi.
Şi cu toate acestea… cum se depărtau ei, umbrele se apropiau din nou de oameni şi inimile lor îngheţau şi vitejia Gondorului se preschimba în cenuşă. Şi astfel au trecut ei dintr-o întunecată zi a spaimei în întunericul unei nopţi disperate. Focurile ardeau nestăpânite în primul cerc al oraşului, iar în multe locuri garnizoanei de pe zidul exterior i se tăiase orice cale de retragere. Numai că aceia foarte devotaţi, care încă mai rămăseseră la posturile lor, erau puţini; cei mai mulţi fugiseră în spatele celei de-a doua porţi.
Dincolo de câmpul de luptă, departe, peste Râu, se duraseră cu repeziciune poduri şi, cât a fost ziua aceea de lungă, încă şi mai multe oştiri şi maşinării de război s-au revărsat dincoace de ape. Şi iată că la miezul nopţii a început atacul. Avangarda a trecut prin tranşeele de foc pe tot felul de căi ocolite ce fuseseră lăsate anume printre ele. Înaintau fără să ia seamă la câţi pierdeau dintre ei în timp ce se apropiau grămadă şi intrau în bătaia arcurilor celor de pe ziduri. Numai că acolo sus rămăseseră mult prea puţini pentru a le mai pricinui mari pagube, cu toate că lumina focurilor dezvăluia multe ţinte pentru arcaşii iscusiţi cu care se lăudase Gondorul odată. Şi atunci, dându-şi seama că vitejia Oraşului fusese îngenuncheată, Căpetenia nevăzută şi-a dezlănţuit puterea. Încet, grozavele turnuri de asediu înălţate în Osgiliath s-au pus în mişcare prin întuneric.
Şi din nou veniră solii la uşa încăperii din Turnul Alb şi Pippin îi lăsă să intre, căci veştile lor nu sufereau amânare. Denethor îşi întoarse încet ochii de la chipul lui Faramir şi se uită în tăcere la ei.
- Primul cerc al Oraşului e în flăcări, stăpâne, spuseră ei. Ce porunceşti, Măria ta? Încă eşti Senior şi Majordom. Nu toţi vor să-l urmeze pe Mithrandir. Oamenii fug de pe ziduri, le lasă neapărate.
- De ce? întrebă Denethor. De ce fug, nebunii de ei? Mai bine să ardă mai curând decât mai târziu, căci cu toţii vom arde. Întoarceţi-vă la rugul vostru! Iară eu? Eu mă voi duce acum spre propriul meu rug. Propriul meu rug! Fără mormânt pentru Denethor şi Faramir. Fără mormânt! Fără somnul cel prelung al morţii îmbălsămate. Vom arde precum regii păgâni de dinainte ca vreo corabie să fi plutit coace dinspre Apus. Apusul n-a izbândit. Duceţi-vă şi ardeţi!
Fără plecăciuni şi fără să răspundă, solii se răsuciră pe călcâie şi ieşiră în fugă din încăpere.