Denethor se ridică în picioare şi dădu drumul mâinii încinse de febră a lui Faramir, pe care o ţinuse până atunci într-ale sale.
- El a şi început să ardă, spuse el mâhnit. Sălaşul spiritului său se năruie.
Se apropie de Pippin şi privi cu blândeţe în jos spre el.
- Rămâi cu bine, îi zise. Rămâi cu bine, Peregrin, fiu al lui Paladin! Scurt a fost serviciul tău în slujba mea şi iată că acum se apropie de sfârşit. Te eliberez de puţinul care a mai rămas. Te du si mori aşa cum crezi tu că îţi este mai bine. Şi cu cine vei voi, chiar şi cu acel prieten a cărui nesăbuinţă te-a adus în pragul acestei morţi. Cheamă-i la mine pe slujitorii mei şi apoi te du. Cu bine!
- Eu nu-mi iau rămas-bun, stăpâne, zise Pippin, îngenunchind. Deodată se ridică în picioare, îl privi pe bătrân drept în ochi - după cum era obiceiul hobbiţilor - şi spuse: vă las acum, stăpâne, pentru că, într-adevăr, tare mult vreau să-l văd pe Gandalf. Dar nu este nebun; şi nu mă voi gândi la moarte atâta timp cât el nu-şi pierde speranţa în viaţă. Cât priveşte jurământul ce l-am făcut şi slujba la domnia voastră, nu doresc să fiu eliberat cât încă mai sunteţi în viaţă. Iar de-o fi ca ei să pătrundă până în Citadelă, nădăjduiesc să fiu aici şi să stau alături de domnia voastră şi să dovedesc că merit măcar armele pe care mi le-aţi dat.
- Fă cum pofteşti, jupâne Piticuţ, spuse Denethor. Dar viaţa mea s-a frânt. Trimite slujitorii la mine!
Şi cu aceste vorbe se întoarse la Faramir.
Pippin se duse să-i cheme pe slujitori, şi aceştia veniră: şase bărbaţi vânjoşi şi chipeşi care îndeplineau treburile gospodăreşti. Porunca stăpânului îi făcuse să tremure de frică. Însă Denethor îi rugă, cu voce blândă, să aşeze peste trupul lui Faramir cuverturi calde şi apoi să-l scoată de acolo. Iar ei se supuseră şi, ridicând patul, îl scoaseră din încăpere. Păşeau încet, pentru a nu-l zgâlţâi prea tare pe omul cuprins de fierbinţeală, şi în urma lor venea Denethor, sprijinit în toiag; ultimul venea Pippin.
Şi astfel au ieşit din Turnul Alb, ca şi când mergeau la o înmormântare, şi au pornit prin întuneric spre locul unde norul ce atârna deasupra oraşului era luminat de jos de licăriri de-un roşu-stins. Şi cu acelaşi pas domol au traversat curtea cea mare şi, la un cuvânt al lui Denethor, s-au oprit lângă Copacul Veştejit.
În jur era linişte, nu se auzea decât freamătul războiului de jos, din Oraş. Şi picurul trist, în havuzul întunecat, al apei de pe ramurile moarte. Apoi cortegiul a trecut pe sub poarta Citadelei şi prin faţa străjerilor care-i priveau uluiţi şi deznădăjduiţi. Luând-o spre apus, după un timp au ajuns la o uşă ce se deschidea în zidul din spate al celui de-al şaselea cerc. Era numită Pen Hollen, pentru că stătea mereu zăvorită, nu se deschidea decât la funeralii şi numai Seniorul Oraşului o putea folosi, ori cei care duceau ofrande la morminte, ori îngrijeau de criptele morţilor. Din spatele uşii pornea un drum şerpuit ce cobora cu multe ocolişuri până la fâşia de pământ aflată în umbra prăpastiei lui Mindolluin, acolo unde se găseau marile cripte ale Regilor şi ale Majordomilor morţi.
Lângă drum, într-o căsuţă, stătea portarul; cu teamă în ochi şi un felinar în mână se apropie de cortegiu. La porunca Seniorului, descuie uşa şi aceasta se deschise fără zgomot; iar ei trecură, luând cu ei felinarul portarului. Întunericul ascundea drumul ce urca spre ei printre ziduri străvechi şi balustrade sprijinite pe nenumăraţi stâlpi care apăreau fantasmatici în raza legănată a felinarului. Ecoul însoţea zgomotul paşilor lor care coborau încet, tot mai jos, până când, în cele din urmă, ajunseră la Strada Tăcută, Rath Dínen, aflată între cupole palide şi săli pustii şi chipuri ale celor morţi de mult; şi intrară în Casa Majordomilor şi aşezară pe pământ povara ce-o purtaseră.
Privind neliniştit în jur, Pippin văzu că se afla într-o încăpere larg boltită, învăluită ca de nişte draperii de umbrele uriaşe pe care micul felinar le arunca pe pereţii ei ascunşi vederii. Şi abia desluşit se întrezăreau multe şiruri de mese tăiate din marmură; pe fiecare masă zăcea o siluetă care dormea cu mâinile încrucişate, cu capul sprijinit de piatră. Însă chiar lângă ei se afla o masă lată şi goală. Pe această masă, la un semn al lui Denethor, l-au întins ei pe Faramir şi alături pe tatăl său, şi i-au acoperit cu acelaşi acoperământ pe amândoi Şi au stat apoi cu capetele plecate precum îndoliaţii la patul celui mort. Într-un târziu, Denethor spuse cu voce şoptită:
- Aici vom aştepta. Dar să nu trimiteţi după îmbălsămători. Ci lemne să ne aduceţi, care ard iute, şi să le puneţi peste tot în jur şi sub masă; şi turnaţi ulei peste ele. Şi când vă voi ruga eu, să aruncaţi torţa. Faceţi precum v-am poruncit şi nu-mi mai vorbiţi. Rămâneţi cu bine!
- Cu voia domniei voastre, stăpâne! spuse Pippin, şi răsucindu-se pe călcâie o rupse la fugă îngrozit din casa morţii. „Bietul Faramir! Mai curând are nevoie de leacuri, nu de lacrimi. Ah, unde să-l găsesc pe Gandalf? Unde-i îmbulzeala mai mare, îmi vine să cred; şi n-o să aibă timp de pierdut cu muribunzii sau nebunii”.
La uşă se întoarse către servitorul care rămăsese acolo de pază.
- Stăpânul tău nu-i în toate minţile, spuse. Nu vă pripiţi! Nu aduceţi foc aici atâta vreme cât Faramir trăieşte!
- Cine cârmuieşte Minas Tirith? întrebă omul. Seniorul Denethor ori Pribeagul cel Sur?
- Din cât se pare, nimeni altcineva decât Pribeagul cel Sur, răspunse Pippin şi cu acestea o porni înapoi pe drumul şerpuit în sus, cât de repede erau picioarele lui în stare să-l ducă, trecu pe lângă portarul uluit, ieşi pe uşă şi o ţinu tot aşa până când ajunse aproape de poarta Citadelei. Straja îl opri când ajunse în dreptul ei. Recunoscu vocea lui Beregond.
- Încotro alergi aşa, jupâne Peregrin? strigă.
- Să-l găsesc pe Mithrandir.
- Soliile Seniorului nu suferă amânare, iar eu nu am căderea să le ţin în loc, zise Beregond; dar spune-mi totuşi: ce se petrece? Încotro s-a dus Stăpânul meu? Eu abia am intrat în gardă, dar am auzit că a trecut pe aici în drum spre Uşa Zăvorită şi câţiva bărbaţi mergeau în faţa lui, purtându-l pe Faramir.
- Aşa este, s-a dus spre Strada Tăcută.
Beregond îşi lăsă capul în piept ca să-şi ascundă lacrimile.
- Umbla vorba că e pe moarte, oftă el, şi uite că acum e mort.
- Nu, încă n-a murit. Şi eu cred că moartea lui mai poate fi împiedicată. Dar, Beregond, Seniorul Oraşului a căzut înainte ca Oraşul lui să fie cucerit. Mintea i s-a tulburat şi din această pricină e periculos.
Şi pe nerăsuflate îi povesti despre cuvintele şi faptele ciudate ale lui Denethor.
- Trebuie să-l găsesc pe Gandalf cât mai iute.
- Atunci trebuie să cobori până jos, unde se dă bătălia.
- Ştiu. Am plecat cu învoirea Seniorului. Dar, Beregond, încearcă, dacă poţi, să împiedici să se întâmple ceva rău.
- Seniorul nu îngăduie celor ce poartă însemnele negre şi argintii să-şi părăsească postul, oricare ar fi pricina, decât la porunca lui.
- Ei bine, acum ai de ales între reguli şi viaţa lui Faramir, spuse Pippin. În ce-l priveşte pe Denethor, mă tem că vei avea de înfruntat un smintit, nu un senior. Acum trebuie să fug. Mă voi întoarce, dacă voi putea.
Şi porni în fugă în jos, tot mai jos, spre oraşul exterior. Pe lângă el treceau oameni care fugeau de pârjol, şi unii care-i băgau de seamă uniforma se întorceau să strige după el, dar lui nu-i păsa. În sfârşit, trecu de cea de-a Doua Poartă, dincolo de care focuri se înălţau uriaşe între ziduri. Şi totuşi, totul părea nefiresc de tăcut. Nici zgomote, nici strigăte de bătălie sau zăngănit de arme. Dintr-o dată se auzi un strigăt înfiorător. Urmă o zguduitură cumplită şi un bubuit ce se prelungi într-un ecou adânc. Luptându-se din răsputeri să-şi înfrângă teama şi groaza care-i înmuia genunchii, Pippin dădu un colţ şi se pomeni în spaţiul larg ce se deschidea în spatele Porţii Oraşului. Se opri ca trăsnit. Îl găsise pe Gandalf; dar în clipa următoare, se retrase, ghemuindu-se în umbră.