Atacul cel mare începuse imediat după miezul nopţii, şi de atunci nu slăbise câtuşi de puţin. Tobele bubuiseră una-ntruna. Dinspre miazănoapte şi dinspre miazăzi, companie după companie de vrăjmaşi atacau fără încetare zidurile. Veneau monştri neînchipuit de mari, ca nişte case mişcătoare în lumina roşie şi spasmodică, mûmakilii din Harad, trăgând pe străzi, drept prin mijlocul focurilor, turnuri şi maşinării urieşeşti. Căpeteniei lor nu-i prea păsa ce făceau aceştia sau câţi aveau să moară dintre ei: singurul ei gând era acela de a cerca forţa apărării şi de a le da de furcă oamenilor din Gondor în cât mai multe locuri deodată. Greutatea cea mai mare avea s-o azvârle asupra Porţii. O fi fost ea foarte trainică, făurită din oţel şi fier şi apărată de turnuri şi bastioane din piatră cu neputinţă de cucerit numai că tocmai ea era cheia, punctul cel mai slab din tot acel zid înalt şi de nepătruns.
Tobele bubuiau din ce în ce mai tare. Focuri izbucneau peste tot. Maşinării colosale traversau câmpia; şi în mijlocul lor se afla un berbece uriaş, lung cât un copac de o sută de picioare, legănându-se de lanţuri puternice. Vreme multă a trebuit ca să fie turnat în fierăriile tenebroase ale Mordorului, şi capul său hidos, din oţel negru, primise forma unui lup fioros; fusese vrăjit să aducă numai prăpăd şi nenorocire. Grond îi era numele, în amintirea Barosului din străvechea Lume Subpământeană. Fiare nemiloase îl trăgeau, orci îl înconjurau, iar în urmă-i veneau căpcăunii munţilor, ca să-l mânuiască.
În jurul Porţii, rezistenţa era încă dârză, cavalerii din Dol Amroth şi cei mai neînfricaţi din garnizoană ţinând cu îndârjire piept atacului. Proiectilele şi săgeţile cădeau cu nemiluita; turnurile de asediu se năruiau sau izbucneau dintr-o dată în flăcări. La picioarele zidurilor, de o parte şi de alta a lor, pământul era îngropat sub mormane de sfărâmături şi sub trupurile celor răpuşi; vrăjmaşii însă veneau tot mai mulţi, pradă parcă nebuniei.
Grond se târa înainte. Nici un foc nu cădea pe scheletul ce-l susţinea. Când şi când, unii din monştrii aceia imenşi care-l împingeau îşi ieşeau din minţi şi dădeau iama în orcii fără număr care străjuiau berbecele, apoi leşurile erau aruncate în lături din calea berbecelui, dar alţi orci, şi mai mulţi, le luau locul.
Grond se târa înainte. Tobele bubuiau sălbatic. Deasupra movilelor de cărnuri spintecate apăru o formă hidoasă: un călăreţ înalt, cu capul acoperit de o glugă şi trupul învelit într-o mantie neagră, încet, călcând pe cei căzuţi sub copitele calului, se apropia fără să se ferească de săgeţi. Se opri la un moment dat şi scoase o sabie lungă cu lamă nelucitoare. În acea clipă, o teamă cumplită puse stăpânire pe toţi, apărători şi duşmani deopotrivă, şi mâinile oamenilor căzură fără vlagă pe lângă trupuri şi nici un arc nu mai zbârnâi. Preţ de o clipă, totul încremeni.
Tobele bubuiau şi duduiau. Cu o forţă uriaşă, Grond fu împins în faţă de către nişte mâini la fel de uriaşe. Ajunse la Poartă. Îşi luă avânt. Un bubuit adânc zgudui Oraşul precum tunetul ce se rostogoleşte printre nori. Dar poarta de fier şi stâlpii de oţel nu se clintiră.
Atunci Căpitanul Negru se înălţă în scări şi strigă cu vocea lui înspăimântătoare, rostind într-un grai de mult uitat vorbe de putere şi groază, menite să sfărâme inimi şi piatră laolaltă. Poarta Gondorului crăpă. Lovită parcă de un descântec nimicitor, se sfărâmă; un fulger de lumină orbitoare izbucni şi aripile porţii se sfărâmară în mii de bucăţele.
Şi atunci intră călare Stăpânul nazgûlilor. O siluetă copleşitoare, neagră, desenată pe focurile din spatele său, astfel se înfăţişa Călăreţul, răspândind în jur o mare de disperare. Intră călare Stăpânul nazgûlilor, pe sub bolta porţii pe unde nici un duşman nu trecuse vreodată, şi toată suflarea omenească fugi din calea lui.
Toţi, în afară de unul singur. Aşteptând acolo, tăcut şi nemişcat, în spaţiul din faţa Porţii, stătea Gandalf călare pe Iute ca Gânduclass="underline" singurul dintre toţi caii de pe pământ care putea să îndure grozăvenia aceea, nemişcat, înţepenit pe picioarele lui, precum un chip gravat.
- Nu poţi pătrunde aici, spuse Gandalf, şi uriaşa umbră se opri locului. Du-te înapoi, în hăul care ţi-a fost sortit! Du-te înapoi! Prăvăleşte-te în nimicnicia care vă aşteaptă pe tine şi pe stăpânul tău. Du-te!
Călăreţul Negru îşi lăsă gluga pe spate şi, să vezi şi să nu crezi! purta o coroană regească; numai că era aşezată pe un cap ce nu se vedea. Focurile roşii străluceau între coroană şi umerii laţi şi întunecaţi, acoperiţi de mantie. Dintr-o gură nevăzută izbucni un hohot de râs nimicitor.
- Nebun bătrân! zise călăreţul. Nebun bătrân! A sosit vremea mea. Nu recunoşti Moartea atunci când ţi se înfăţişează înaintea ochilor? Acum ai să mori şi sudalmele tale vor suna în pustiu!
Şi cu aceste vorbe ridică sus spada şi tăişul acesteia fu străbătut de flăcări. Gandalf nu se clinti. Şi chiar în acea clipă, undeva într-o ogradă din Oraş, se auzi un cântat de cocoş. Cârâitul ascuţit şi limpede al unui cocoş căruia nu-i păsa de vrăjitorii, nici de război, salutând doar dimineaţa care aducea zorile pe cer, mult deasupra Umbrelor morţii.
Şi parcă răspunzându-i, de undeva de departe se auzi un alt zvon. Corni, corni, corni. Răsuna stins ecoul chemării lor între pereţii întunecoşi ai muntelui Mindolluin. Chemarea dezlănţuită a cornilor celor mari de la Miazănoapte. Rohan sosise, în sfârşit.
V
Marşul rohirrimilor
Era întuneric şi Merry nu putea zări nimic de acolo de unde stătea întins pe pământ, învelit într-o pătură; cu toate că noaptea era înăbuşitoare, fără nici o adiere de vânt, peste tot în jurul lui copacii nevăzuţi suspinau încetişor. Merry îşi înălţă capul. Şi auzi din nou un sunet ca de tobe în depărtare, dinspre dealurile împădurite şi terasele muntelui. Bătăile încetau brusc şi iar începeau, din altă direcţie, ba mai aproape, ba mai departe. Oare cei care făceau de strajă le auziseră şi ei? se întrebă Merry.
Nu le putea vedea, dar ştia că de jur împrejur se aflau companiile rohirrimilor. Simţea prin întuneric mirosul cailor, îi auzea cum se mişcă şi cum lovesc din copite în pământul acoperit cu ace de brad. Oştirea făcuse popas în pădurile de pini ce creşteau în jurul Farului Silenach, un ţanc înălţându-se mult deasupra lungilor culmi ale Pădurii Druadan, care însoţeau drumul principal din Anórienul de Răsărit.
Merry era prea obosit ca să doarmă. Călărise patru zile fără întrerupere şi întunericul tot mai adânc se lăsase ca o povară pe inima lui. Începea să se întrebe de ce ţinuse atât de mult să vină, când avusese toate motivele, chiar stăpânul îi poruncise, să rămână acasă. Se întrebă dacă regele cel bătrân ştia că porunca lui fusese încălcată şi era supărat din această pricină. Poate că nu. Din câte se părea, Dernhelm se înţelesese cu Elfhelm[4], mareşalul care comanda éoredul în care călăreau ei. El şi oamenii săi nu-l băgau în seamă pe Merry şi se prefăceau că nu-l aud atunci când vorbea. Ca şi când n-ar fi fost mai mult decât o altă boccea pe care o ducea Dernhelm. Lui Dernhelm nici nu-i păsa, căci nu vorbea niciodată cu nimeni. Merry se simţea mic, nedorit de nimeni şi singur. Iar acum timpul nu mai avea răbdare şi oştirea se afla în primejdie. Îi despărţea mai puţin de o zi de zidurile exterioare ale oraşului Minas Tirith, care înconjurau pământurile oraşului. Cercetaşii fuseseră trimişi înainte. Unii dintre ei nu se întorseseră. Alţii veniseră degrabă înapoi, spunând că drumul era blocat. O oştire vrăjmaşă făcuse tabără chiar pe drum, la trei mile depărtare de Amon Dîn, şi câteva cete înarmate se apropiau de ei, mai aveau de străbătut trei leghe şi ajungeau aici. Orcii mişunau pe dealurile şi prin pădurile care mărgineau drumul. Regele şi Éomer ţineau sfat la adăpostul nopţii.