- Aşa să fie! zise Théoden.
- Cât ne ia ca să ocolim duşmanul şi să ne reîntoarcem la drum? întrebă Éomer. Trebuie să mergem la pas dacă ne călăuzeşti tu; şi nu mă îndoiesc că drumul este îngust.
- Sălbaticii merg repede pe picioarele lor, spuse Ghân. Drumul este larg pentru patru cai, în Valea Carelor de Piatră, încolo - şi îşi flutură mâna spre miazăzi - dar îngust la început şi la sfârşit. Sălbaticul ar putea să ajungă pe jos de aici până la Dîn între răsăritul soarelui şi amiază.
- Atunci trebuie să le dăm căpeteniilor cel puţin şapte ceasuri, socoti Éomer; iar pentru restul oştirii, vreo zece. Pot să ne întârzie lucruri neaşteptate şi dacă oştirea este înşirată de-a lungul drumului, o să ne ia multă vreme până om putea-o pune din nou în ordine când ieşim dintre dealuri. Cât o fi ora acum?
- Cine poate şti? oftă Théoden. Peste tot e numai noapte.
- E numai întuneric, dar nu e numai noapte, îl contrazise Ghân. Când vine Soarele noi îl simţim, chiar dacă este ascuns. Acum urcă peste munţii de la Răsărit. În câmpiile cerului se deschide ziua.
- Atunci s-o pornim la drum cât mai curând cu putinţă, hotărî Éomer. Chiar şi aşa avem puţine speranţe să ajungem astăzi la timp ca să ajutăm Gondorul.
Merry nu mai aşteptă să audă şi altceva, ci se furişă de acolo ca să se pregătească pentru plecarea în marş. Era ultima etapă înaintea bătăliei. Nu prea credea că vor fi mulţi cei care aveau să iasă vii din această încercare. Dar gândul Ia Pippin şi la flăcările ce cuprinseseră Minas Tirith îi dădu puteri să-şi înfrângă spaima.
În acea zi toate au mers ca pe roate, fără să vadă sau să audă ceva ce le-ar fi dat de înţeles că vrăjmaşul îi aştepta ca să-i atace. Sălbaticii trimiseseră înainte drept scut câţiva vânători pricepuţi de-ai lor pentru ca nici un orc sau vreo iscoadă să nu prindă de veste despre mişcările de trupe din regiunea dealurilor. Lumina devenea tot mai palidă pe măsură ce ei se apropiau de oraşul asediat, iar Călăreţii treceau în şiruri lungi, ca nişte umbre întunecate de oameni şi cai. Fiecare companie avea drept călăuză un pădurean sălbatic; bătrânul Ghân mergea alături de rege. La începutul marşului pierduseră mai mult timp decât plănuiseră, şi aceasta deoarece Călăreţilor care îşi duceau caii de dârlogi le trebuise ceva vreme să găsească poteci potrivite peste culmile despădurite din spatele taberei lor, care coborau până în Valea Caselor de Piatră. Era târziu după-amiaza când ariergarda ajunse într-un ţinut de desiş cenuşiu, întins Până pe coastele răsăritene ale muntelui Amon Dîn, ascunzând un mare defileu în lanţul de dealuri înşiruite de la răsărit până la apus, între Nardol şi Dîn. Era defileul prin care trecuse, cu atâta vreme în urmă, uitatul drum al carelor, ca apoi să se unească cu drumul principal al Călăreţilor ce începea prin Oraş şi străbătea Anórien, dar, de nenumărate vieţi omeneşti, copacii puseseră stăpânire pe el, făcându-l dispară, rupt pe alocuri şi îngropat sub frunzele strânse de veacuri. Iată că tocmai desişul acesta oferea călăreţilor ultima speranţă de nu fi descoperiţi înainte de a se arunca în bătălia la câmp deschis; în urma lor se aflau drumul şi lunca Anduinului, în vreme ce la răsărit şi la miazăzi costişele erau golaşe, stâncoase, căci dealurile gurguite se adunau unele în altele şi urcau, culme după culme, până în masivul şi umerii Mindolluinului.
Companiei din frunte i se făcu semn să oprească şi, pe măsură ce ieşeau din strunga Văii Caselor de Piatră, cei ce veneau din urmă se răspândeau, căutându-şi loc de popas sub coroanele cenuşii ale copacilor. Regele chemă căpitanii la sfat. Éomer trimise iscoade să cerceteze drumul; dar bătrânul Ghân clătină din cap.
- Nu are rost să trimiţi Călăreţi. Sălbaticii au văzut tot ce poate fi văzut în văzduhul rău. Vor veni curând şi vor vorbi cu mine aici.
Căpitanii veniră după cum sunase porunca şi atunci, dintre copaci, apărură cu fereală alte forme púkel, care semănau într-atât cu bătrânul Ghân, încât lui Merry îi venea greu să-i deosebească. O vreme statură de vorbă cu Ghân într-un grai gutural ciudat. Apoi Ghân se întoarse spre rege.
- Sălbaticii spun multe, zise el. Întâi fiţi cu băgare de seamă! Încă-s mulţi oameni în tabără, dincolo de Dîn, la o oră de mers într-acolo, - şi îşi flutură braţul spre apus, spre ţancul negru. Dar nu se vede nici unul între acest loc şi noile ziduri ale Seminţiei Pietrei. Mulţi îşi caută de treabă acolo. Zidurile nu mai sunt în picioare: gorgûni le dărâmă cu tunet de pământ şi cu măciuci de fier negru. Nu se tem de nimic şi nu se uită înjur. Ei cred că prietenii lor păzesc toate drumurile.
Zicând acestea, bătrânul Ghân scoase un sunet gâlgâit, ca şi când ar fi râs, sau cel puţin aşa părea.
- Veşti bune! strigă Éomer. Chiar şi în întunericul acesta nădejdea licăre din nou. Adesea urzelile duşmanului ne sunt de folos, în ciuda lui. Blestematul ăsta de întuneric ne proteguie ca o mantie. Iar acum, în dorinţa lor nestăpânită de a distruge Gondorul piatră cu piatră, orcii lui mi-au alungat cea mai cumplită frică. Ar fi putut păstra zidul exterior multă vreme, ca să ni se împotrivească. Dar acum putem pătrunde prin el - dacă izbutim să ajungem până acolo.
- Îţi mulţumesc încă o dată, Ghân-buri-Ghân al pădurilor, zise Théoden. Fie ca norocul să te însoţească pentru veştile bune pe care ni le-ai adus şi pentru că ne-ai călăuzit!
- Omorâţi-i pe gorgûni! Omorâţi neamul orcilor! Nici un alt cuvânt nu bucură mai mult pe Sălbatici, răspunse Ghân. Alungaţi cu fier strălucitor văzduhul rău şi întunericul!
- Pentru a împlini acestea am călătorit atât de departe, zise Regele. Şi vom încerca să le ducem la bun sfârşit. Dar cât vom izbuti din acestea, numai mâine vom şti.
Ghân-buri-Ghân se ciuci la pământ şi îl atinse cu fruntea lui cărnoasă, ca semn de rămas-bun. Apoi se ridică a plecare. Dar dintr-o dată rămase cu privirile aţintite în sus, precum o vietate speriată a pădurii care adulmecă un miros ciudat. În ochii lui sclipi o luminiţă.
- Se schimbă vântul! strigă şi, zicând acestea, el împreună cu tovarăşii săi dispărură ca prin farmec în umbrele întunericului, fără ca vreun călăreţ din Rohan să-i mai vadă vreodată.
Nu mult după aceea, departe la răsărit tobele îşi reluară bubuitul stins. Dar inima nici unuia dintre călăreţi nu se umplu de teamă că sălbaticii ar fi putut să-i trădeze. Chiar dacă păreau atât de ciudaţi şi de lipsiţi de farmec.
- Nu mai avem nevoie de călăuză, zise Elfhelm, căci printre noi se află călăreţi care au străbătut drumul pe jos la Fortăreaţa Colnicului în vreme de pace. Eu sunt unul dintre aceştia. După ce ajungem la drum, se face un cot spre miazăzi, şi de acolo mai sunt şapte leghe până la zidul pământurilor ce ţin de oraş. Şi aproape tot drumul de-o parte şi de alta este iarbă din belşug. Acolo au călărit soliile din Gondor cel mai iute, aşa ne-au spus. Vasăzică şi noi putem străbate distanţa aceea iute şi fără multă zarvă.
- Atunci, dacă e să ne înfruntăm cu fapte crunte pentru care vom avea nevoie de toată puterea noastră, zise Éomer, sfatul meu este să te odihnim acum şi să pornim la drum la noapte şi să ne cumpănim timpul astfel încât să ajungem la câmpie mâine pe lumină, câtă o fi şi aceasta, sau când ne dă semn stăpânul nostru.
Regele consimţi şi căpitanii plecară. Dar nu trecu mult şi Elfhelm se întoarse.
- Stăpâne, cercetaşii n-au găsit nimic demn de luat în seamă dincolo de pădurea cenuşie, în afară de doi oameni: morţi amândoi. Şi doi cai morţi.