Zicând acestea, luă un corn mare de la Guthláf, purtătorul stindardului regal, şi suflă în el cu o asemenea putere, încât cornul se sfărâmă. În clipa următoare, toţi cornii oştirii îşi uniră glasurile şi acest cântec al Rohanului se revărsă peste câmpuri precum o furtună Şi umplu munţii la fel ca bubuitul unui tunet.
„Călăriţi, călăriţi! Călăriţi spre Gondor!”
Deodată regele strigă ceva calului său şi Coamă de Nea ţâşni. În urmă-i flutura stindardul calului alb pe un câmp verde, dar regele i-o luă cu mult înainte. Cavalerii din suită goneau după el mâncând pământul, dar şi pe aceştia îi lăsă mult în spate. Éomer îl urmă şi el, atât de iute, încât coada albă a coifului său plutea în vânt, şi prima linie a primei companii mugea în galopul ei, ca un val ce se sparge înspumat la mal, dar nici ei n-au reuşit să-l ajungă pe Théoden. Părea cuprins de nebunie, sau poate furia bătăliei moştenită de la străbunii săi îi curgea acum prin vine ca un foc nou, iar Coamă de Nea îl purta în spinare ca pe un zeu din străvechime, ca pe Oromë cel Mare, în bătălia valarilor, când lumea era încă tânără. Scutul de aur era descoperit şi, minune! deodată începu să strălucească asemenea Soarelui, iar iarba se făcu verde sub picioarele albe ale armăsarului său. Căci iată că venise dimineaţa, şi o dată cu ea un vânt dinspre mare; şi întunericul fu alungat şi oştirile Mordorului izbucniră într-un urlet prelung şi, cuprinse de groază, o rupseră la fugă şi pieiră şi copitele urgiei trecură peste ele, şi atunci întreaga armie a Rohanului izbucni în cântec, şi cântau, şi măcelăreau, căci îi cuprinsese bucuria bătăliei şi sunetul cântecului lor, atât de frumos şi de cumplit, ajunse până în Oraş.
VI
Bătălia de pe Câmpiile Pelennor
Dar nici căpeteniile orcilor şi nici tâlharii nu se aflau în fruntea atacului asupra Gondorului. Întunericul începea să se risipească prea curând, înainte de clipa hotărâtă de Stăpânul său; îl trădase deocamdată, lumea toată se întorsese împotrivă-i; victoria îi scăpa printre degete chiar în clipa în care întinsese mâna ca să o apuce. Dar braţul lui era lung. Încă se mai afla la cârmă, stăpân peste puteri nebănuite. Rege, Duh al Inelelor, Senior peste nazgûli, multe erau armele sale. Părăsi Poarta şi se făcu nevăzut.
După ce ajunse la drumul dinspre Poarta ce dădea spre Râu, Théoden, Regele Obştei, o apucă spre Oraş, care se afla la mai puţin de o milă distanţă. Îşi domoli puţin goana, căutând alţi duşmani, şi cavalerii îl prinseră din urmă, şi printre ei era şi Dernhelm. În faţă, ceva mai aproape de ziduri, oştenii lui Elfhelm se răspândiseră printre maşinăriile de război, secerând, spintecând, împingând vrăjmaşii în gropile de foc. Întreaga jumătate nordică a câmpiilor Pelennor fusese cotropită, taberele ardeau vâlvătaie, orcii fugeau spre Râu precum turmele de sălbăticiuni din calea vânătorilor; iar rohirrimii se răspândeau în toate părţile, după bunul lor plac. Dar încă nu învinseseră asediul şi nu recuceriseră Poarta. Mulţi duşmani se mai găseau în faţa ei, şi mai departe, pe câmpie, erau alte oştiri de-ale lor, ce nu fuseseră încă înfruntate. Dincolo de drum, spre miazăzi, aştepta armata principală a haradrimilor, cu ai săi călăreţi strânşi în jurul stindardului căpeteniei lor. Şi când căpetenia privi într-acolo şi, în lumina tot mai puternică, văzu flamura regală, băgă de seamă că ea se afla în faţă, departe de bătălia ce se ducea, şi era însoţită doar de câţiva oameni. Şi se simţi cuprins de o asemenea mânie, încât văzu roşu, scoase un strigăt, îşi înălţă stindardul, un şarpe negru pe o întindere purpurie, şi se repezi asupra calului alb pe câmp verde, urmat de mare mulţime de războinici de-ai săi; şi când îşi scoaseră sudiştii spadele cu tăiş lat, păru că scapără stelele cerului.
Atunci îl zări şi Théoden şi, fără să mai aştepte atacul lui, îi strigă ceva lui Coamă de Nea şi porni în galop să-l întâmpine. Cumplită a fost încleştarea lor. Dar furia albă a celor de la Miazănoapte a stins repede furia fierbinte a celorlalţi, iar cavalerii lor s-au dovedit mai pricepuţi să-şi mânuie suliţele lor lungi, şi mult mai îndârjiţi. Chiar dacă erau mai puţini la număr, şi-au tăiat drum printre duşmani precum taie focul potecă prin pădure. Unde era îmbulzeala mai aprigă, acolo se avânta fiul lui Théoden, fiul lui Thengel, şi suliţa lui se frânse atunci când se înfipse în căpetenia duşmană. Îşi trase sabia din teacă şi se repezi la stindard, retezându-l, şi o dată cu acesta îl spintecă şi pe purtătorul lui; şi şarpele negru căzu la pământ. Atunci toţi cei care mai rămăseseră în viaţă dintre călăreţii sudişti făcură stânga-mprejur şi o rupseră la fugă.
Dar, ce să vezi! Dintr-o dată, în toiul victoriei regelui, scutul său de aur păli. Dimineaţa cea nouă se stinse pe cer. În jurul lui căzu întunericul. Caii se ridicară în două picioare şi nechezară sălbatic. Azvârliţi din şei, oamenii orbecăiau de-a buşilea pe pământ.
- Veniţi cu mine! Veniţi cu mine! striga Théoden. Sus, eorlingilor! Nu vă temeţi de întuneric!
Dar Coamă de Nea, înnebunit de spaimă, se ridică şi el în două picioare, luptându-se cu văzduhul, şi apoi, cu un nechezat cumplit, se prăbuşi într-o parte: o săgeată neagră îl străpunsese. Regele căzu prins sub trupul lui.
Marea umbră coborî ca un nor de furtună. Şi numai ce se văzu că era o creatură înaripată: de-o fi fost pasăre, întrecea în mărime orice altă pasăre, şi avea trupul pleşuv, fără puf şi fără pene, iar aripile sale uriaşe păreau ţesute din piele între degetele îngherate. Şi pe deasupra, mai şi putea. O fi fost, poate, o creatură dintr-o altă lume, de mult apusă, al cărei soi, vieţuind în cine ştie ce munţi uitaţi şi reci, luminaţi doar de raza lunii, a supravieţuit timpului său şi în vreun cuib al groazei a adus pe lume înainte de vreme acest ultim vlăstar, pus numai pe ticăloşii. L-a luat la sine Seniorul Întunecimii şi l-a hrănit cu carne de fiară până ce a crescut mai mare decât orice altă zburătoare; şi apoi l-a dat slujitorului său, în loc de armăsar. Iar acum cobora, cobora tot mai jos, şi deodată, strângându-şi ţesăturile îngherate, scoase un strigăt croncănit şi se aşeză pe trupul lipsit de viaţă al lui Coamă de Nea, înfigându-şi în el ghearele şi plecându-şi grumazul lung şi pleşuv.
Pe spinarea lui se găsea o formă uriaşă, ameninţătoare, acoperită de o mantie neagră. Purta pe creştet o coroană de oţel, dar între marginea acesteia şi mantie nimic nu se zărea, în afară de lucirea ucigaşă a unei perechi de ochi: Stăpânul nazgûlilor. Se înălţase din nou în văzduh ca să-şi cheme armăsarul înainte să se fi risipit întunericul, şi iată că acum se reîntorsese aducând prăpăd cu sine, preschimbând speranţa în deznădejde şi victoria în moarte. Drept armă avea o ghioagă neagră şi nemaivăzut de mare.
Dar Théoden nu fusese părăsit chiar de toţi. Cavalerii din suita sa ori zăceau răpuşi în jur, ori, nemaiputând stăpâni strechea ce-i apucase pe armăsarii lor, fuseseră duşi de aceştia hăt departe. Unul totuşi rămăsese pe loc: Dernhelm cel tânăr, a cărui credinţă înfrângea orice teamă: şi plângea cu lacrimi amare, căci îşi îndrăgise stăpânul ca pe propriul său tată. Cât despre Merry, cât durase cavalcada, fusese purtat de Dernhelm în spate, pe şa, în deplină siguranţă; dar apoi Suflare de Vânt, înnebunit de groază, i-a azvârlit din şa, iar acum galopa ca turbat pe câmpie. Merry se târa în patru labe, parcă era o sălbăticiune năucă, groaza îi era atât de mare, încât nu mai vedea nimic în faţa ochilor şi-i venea să vomite.