- Nu cumva acesta e unul din armăsarii cei mari ai Regelui din Rohan? întrebară ei. Te pomeneşti că rohirimii or să vină să întărească rândurile!
Dar Iute ca Gândul trecu mai departe mândru, urmând drumul şerpuitor.
Minas Tirith era construit pe şapte niveluri, fiecare săpat în munte şi înconjurat de un zid, şi în fiecare zid era o poartă. Porţile însă nu erau aşezate în linie dreaptă: Marea Poartă din Zidul Oraşului se afla în colţul estic, în vreme ce a doua se afla la sud-est, a treia spre nord-vest şi tot aşa, ba la dreapta, ba la stânga, până sus; încât drumul pietruit ce urca spre Citadelă o lua întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă pe faţa pintenului. Şi de fiecare dată când trecea prin dreptul Porţii celei Mari intra printr-un tunel boltit, străpungând un perete de stâncă a cărui uriaşă coamă cocoşată tăia în două toate cercurile Oraşului, în afară de primul. Căci, parte datorită formei promontoriului, parte datorită iscusinţei şi trudei celor din străvechime, în spaţiul larg din spatele Porţii celei Mari se înălţa un falnic bastion de piatră, cu o muchie la fel de ascuţită precum carena unei corăbii, îndreptată spre răsărit. Şi se înălţa până în dreptul cercului aflat cel mai sus, iar în vârf avea o coroană de creneluri; şi asta pentru că cei din Citadelă, asemeni marinarilor de pe o corabie, să poată privi din chiar creştetul său până la Poarta aflată şapte sute de picioare mai jos. Intrarea în Citadelă dădea şi ea spre soare-răsare, dar era scobită în inima stâncii; şi astfel o pantă lungă, luminată de felinare, urca în sus până la a şaptea poartă. Aşa ajungeau într-un târziu oamenii la Înalta Curte şi la Piatra Fântânii de la piciorul Turnului Alb; înalt, durat cu multă măiestrie, turnul măsura cincizeci de stânjeni de la bază la vârf, unde flutura Stindardul Majordomilor, la o mie de picioare deasupra câmpiei.
Şi cu adevărat era o cetate puternică, ce nu putea fi cucerită de nici o oştire vrăjmaşă atâta vreme cât se afla cineva înăuntru care să mânuiască arme; doar dacă vrăjmaşul venea din spate şi escalada pantele mai puţin înalte de la poalele Muntelui Mindolluin, pentru a ajunge pe şaua îngustă care lega Dealul Strajei de munte. Dar şaua aceasta, care se întindea până în dreptul celui de-al cincilea zid, era împrejmuită de metereze înalte până la prăpastia ce se căsca deasupra capătului vestic; aici se găseau casele şi criptele boltite ale regilor şi seniorilor dispăruţi, pentru totdeauna cufundaţi în tăcere între munte şi turn.
Pippin se uita cu tot mai mare uimire la marele oraş de piatră, mai întins şi mai minunat decât şi-ar fi putut el imagina vreodată; mai măreţ şi mai puternic decât Isengard şi mult mai frumos. Adevărul însă era că an de an se ruina tot mai mult; şi de pe-acum rămăsese cu jumătate din oamenii care ar fi putut locui în tihnă acolo. Pe fiecare stradă pe care treceau, Pippin şi Gandalf zăreau case mari şi curţi ale căror uşi şi porţi boltite aveau gravate pe ele multe litere frumoase în forme ciudate şi străvechi. Pippin bănuia că erau nume ale unor oameni mari de-ai lor şi ale rubedeniilor care locuiseră odată acolo; acum însă casele erau tăcute, nici un pas nu mai răsuna pe aleile lor largi. Nici o voce nu se auzea din holuri şi nici un chip nu privea pe uşă sau pe geam afară.
În sfârşit, ieşiră din umbra celei de-a treia porţi şi soarele fierbinte care strălucea dincolo de râu lumina aici pereţii netezi, coloanele bine ţintuite în stâncă şi marele arc a cărui piatră de boltă era sculptată asemenea unei coroane şi a unui cap regesc. Gandalf descălecă, caii neavând voie să pătrundă în Citadelă, şi Iute ca Gândul se lăsă mânat de îndemnul blând al stăpânului său.
Străjerii de la porţi purtau veşminte negre, coifurile lor aveau forme ciudate, înalte şi cu apărătoare pentru faţă aproape lipite de obraji, iar deasupra acestor apărătoare se desfăceau aripile albe ale păsărilor mării; coifurile însă luceau ca argintul, fiind cu adevărat făurite din mithril, moşteniri ale gloriei de mult apuse. Tunicile negre aveau drept broderie un copac alb cu flori ca de zăpadă, sub o coroană de argint şi multe stele în colţuri. Astfel arăta uniforma moştenitorilor lui Elendil şi nimeni nu o mai purta acum în întregul Gondor, afară doar de Străjerii Citadelei în faţa Curţii Fântânii unde crescuse odată Copacul Alb.
Din câte se părea, vestea sosirii lor ajunsese cu mult înainte; astfel că au fost lăsaţi imediat să intre, fără să li se adreseze un cuvânt şi fără să li se pună întrebări. Gandalf traversă iute curtea pavată în alb. O mică fântână arteziană se juca în razele soarelui de dimineaţă, înconjurată de verdele-crud al unei pajişti; dar în mijlocul fântânii, aplecat peste bazin, se găsea un copac uscat şi apa picura trist de pe ramurile sale goale şi frânte, înapoi în apa clară din fântână.
Grăbind în urma lui Gandalf, Pippin se uita la copac. Ce trist arăta, îşi spuse el, întrebându-se de ce oare era lăsat acest copac mort acolo unde toate celelalte erau atât de bine îngrijite.
Şapte stele şi şapte pietre şi un copac alb.
Cuvintele murmurate odată de Gandalf îi veneau acum în minte. Şi deodată se pomeni la porţile sălii celei mari de sub turnul scânteietor; urmându-l pe Gandalf, trecu pe lângă paznicii porţilor, înalţi şi tăcuţi, şi intră în umbrele răcoroase, pline de ecou, ale casei de piatră.
În timp ce străbăteau un culoar pavat, lung şi pustiu, Gandalf îi Şopti lui Pippin:
- Fii atent la vorbele pe care le rosteşti, meştere Peregrin! Nu-i vreme de neobrăzări de-ale hobbiţilor. Théoden e un bătrân bun la suflet. Denethor e de alt soi, mândru, iscusit, de viţă mult mai nobilă şi cu mai mare putere, chiar dacă nu e rege. Ţie însă îţi va vorbi cel mai mult, îţi va pune tot soiul de întrebări, pentru că tu eşti cel care-i vei putea povesti despre fiul său Boromir. L-a iubit nespus: poate prea mult; cu atât mai mult cu cât nu se asemănau defel. Dar sub masca acestei iubiri va crede că-i va fi mai uşor să afle de la tine ceea ce doreşte, şi nu de la mine. Nu-i spune mai multe decât e nevoie şi treci sub tăcere misia lui Frodo. O să mă ocup eu de asta când va veni vremea. Şi nu spune nimic nici de Aragorn, decât dacă nu se poate altfel.
- De ce să nu spun? Care-i baiu’ cu Pas Mare? şopti Pippin la rândul său. Voia să vină aici, nu-i aşa? Şi curând chiar o să şi fie aici.
- Poate, poate, zise Gandalf. Deşi, dacă vine, pun capu’ că o va face într-un fel la care nu se aşteaptă nimeni, nici chiar Denethor. Mai bine aşa. Sau măcar să vină fără să-l vestim noi.
Gandalf se opri în faţa unei uşi înalte din metal.
- Vezi, meştere Peregrin, nu mai am vreme acum să te învăţ istoria ţinutului Gondor; deşi tare bine ar fi fost dacă ai fi ştiut câte ceva pe vremea când încă vânai cuiburi de păsări şi trăgeai chiulul în pădurile Comitatului. Fă aşa cum te-am rugat! Nu prea este înţelept ca atunci când îi aduci unui mare senior vestea morţii fiului său să vorbeşti despre sosirea celui care, dacă va veni, îşi va cere dreptul asupra regatului. Ţi-e de ajuns?
- Regatul? nu se dumiri Pippin.
- Da. Dacă ai umblat toate zilele astea cu urechile astupate şi mintea adormită, e vremea să te trezeşti!
Zicând acestea, Gandalf ciocăni la uşă.
Uşa se deschise, dar părea că o făcuse de la sine, pentru că nu se zărea nimeni. Pippin avea în faţa ochilor o sală cât toate zilele. Era luminată de ferestrele adânci aşezate în arcadele largi aflate de o parte şi de alta, dincolo de şirurile de stâlpi înalţi care susţineau tavanul. Erau ca nişte monoliţi de marmură neagră ce se terminau în capiteluri sculptate în multe frunze şi figuri ciudate de animale; şi mult deasupra, în umbră, lucea stins bolta cea largă şi aurită, încrustată cu ornamente ca nişte râuri de multe culori. Nici o draperie sau vreo ţesătură legendară şi nimic altceva ţesut sau dăltuit în lemn nu putea fi văzut în acea sală lungă şi solemnă; doar între stâlpi se găsea o întreagă adunare de siluete înalte, sculptate în piatră rece.