Văzându-le, Pippin îşi aminti deodată de stâncile Argonath cele cioplite şi se simţi copleşit de veneraţie şi teamă privind la acea înşiruire de regi de mult morţi. La capătul cel mai îndepărtat al sălii şi la piciorul unui şir lung de trepte era aşezat un tron înalt, sub un acoperământ de marmură care semăna cu un coif în formă de coroană; în spatele tronului, sculptată pe perete şi încrustată în pietre preţioase - imaginea unui copac înflorit. Tronul însă era gol. La capătul scării, pe cea mai de jos treaptă care era lată şi adâncă, se găsea un jilţ de piatră, negru, fără ornamente, iar pe el şedea un bătrân cu privirile aţintite în poală. În mână ţinea un toiag cu o măciulie rotundă, de aur. Nu-şi ridică privirile. Cu pas solemn, cei doi traversară podeaua cea lungă, apropiindu-se, şi se opriră la numai trei paşi de jilţ. Iar Gandalf spuse:
- Slavă ţie, Senior şi Cârmuitor al oraşului Minas Tirith, Denethor, fiu al lui Ecthelion! Am venit cu sfaturi şi veşti în acest ceas întunecat.
Abia atunci îşi înălţă bătrânul privirile. Pippin îi zări faţa brăzdată, oasele mândre şi pielea precum fildeşul, nasul lung, acvilin, între ochii adânci şi întunecaţi; chipul acesta îi aminti mai puţin de Boromir, cât de Aragorn.
- Cu adevărat e întunecat ceasul, răspunse bătrânul, şi la asemenea vreme eşti aşteptat să vii, Mithrandir. Dar, chiar dacă toate semnele au prezis că sfârşitul Gondorului este aproape, prea puţin înseamnă acum pentru mine acea întunecime, cât propria mea întunecare. Mi s-a spus că aduci cu tine pe cineva care l-a văzut pe fiul meu murind. El este?
- El, spuse Gandalf. Unul dintre cei doi. Celălalt este cu Théoden din Rohan şi poate că va veni mai încolo. Sunt piticuţi, după cum bine vezi, cu toate că nu el este cel despre care au vorbit semnele.
- Tot piticuţ rămâne, se încruntă Denethor, şi prea puţin iubesc acest nume, atâta vreme cât acele vorbe blestemate au venit să ne tulbure socotelile şi să-l trimită pe fiul meu în solia care i-a adus moartea. Pe Boromir al meu! Acum avem nevoie de tine. În locul tău ar fi trebuit să se ducă Faramir.
- S-ar fi dus, ştii bine, îl mustră Gandalf. Nu fi nedrept în suferinţa ta! Boromir a cerut să i se dea solia şi nu ar fi îndurat s-o primească altcineva. A fost un om autoritar, care căpăta tot ceea ce-şi dorea. Am călătorit şi am desluşit mult din firea lui. Dar tu ai pomenit de moartea lui. Ai primit vreo ştire înainte de sosirea noastră?
- Am primit asta, răspunse Denethor şi, lăsând jos toiagul, ridică din poală obiectul la care privise mai înainte. În fiecare mână ţinea câte o jumătate din măreţul corn, frânt la mijloc: cornul unui bizon, legat în argint.
- Păi, ăsta e cornul pe care Boromir îl purta mereu cu sine! strigă Pippin.
- Întocmai, zise Denethor. La rândul meu, l-am purtat şi eu, şi aşa a făcut fiecare dintre fiii cei mari ai casei noastre, cu mult timp în urmă, încă din vremurile apuse dinainte de căderea regilor, când Vorondul, părintele lui Mardil, a vânat vitele sălbatice din Araw, pe îndepărtatele câmpii Rhûn. L-am auzit abia răsunând peste mlaştinile de la miazănoapte, acum treisprezece zile, iar Râul mi l-a adus frânt: nu va mai răsuna nicicând.
Se opri; o tăcere grea se lăsă. Deodată bătrânul aţinti o privire neagră asupra lui Pippin.
- Ce-ai de spus despre asta, piticuţule?
- Treisprezece, treisprezece zile, şovăi Pippin. Da, cam atâtea cred că au trecut. Da, mă aflam lângă el când a suflat din corn. Dar nici un ajutor nu s-a ivit. Doar orci şi mai mulţi.
- Aşa deci, făcu Denethor, scrutând chipul lui Pippin. Zici că erai acolo? Mai spune-mi! De ce n-a venit nici un ajutor? Şi cum de ai scăpat tu, iar el nu, chit că era un om atât de vânjos, şi n-au fost decât orci care să-l înfrunte?
Roşind, Pippin uită de orice teamă.
- Cel mai puternic om poate fi ucis de o singură săgeată, zise el, iar Boromir a fost străpuns de multe. Când l-am văzut ultima oară, se prăbuşise lângă un copac şi-şi smulgea din coapsă o săgeată cu pene negre. Apoi eu mi-am pierdut simţirea şi am fost luat prizonier. Nu l-am mai văzut de atunci şi mai multe nu ştiu. Dar îl cinstesc în gândul meu, căci a fost tare viteaz. A murit ca să ne salveze pe rubedenia mea Meriadoc şi pe mine, răpus în codru de soldăţimea Seniorului Întunecimii; şi chiar dacă el a căzut fără să învingă, recunoştinţa mea e la fel de mare.
Spunând acestea, Pippin îl privi pe bătrân drept în ochi, simţind cum i se trezeşte în mod ciudat mândria, stârnită de dispreţul şi neîncrederea din vocea aceea rece.
- Fără îndoială că un senior atât de mare al oamenilor nu-şi închipuie că un hobbit, un piticuţ din Comitatul de la miazănoapte, ar putea să-i fie de prea mult ajutor; dar oricât ar fi de puţin, eu sunt gata să i-l ofer, drept răsplată pentru ceea ce-i datorez.
Dând la o parte pelerina cenuşie, Pippin scoase la vedere mica lui sabie şi o puse la picioarele lui Denethor.
Un zâmbet palid, ca o lucire de soare cu dinţi într-o după-masă de iarnă, trecu peste chipul bătrânului; îşi aplecă totuşi capul şi, punând deoparte rămăşiţele cornului, întinse mâna către Pippin.
- Dă-mi arma! ceru el.
Pippin o ridică şi îi arătă plăselele.
- De unde-o ai? întrebă Denethor. Mulţi, foarte mulţi ani se află gravaţi pe ea. Aş zice că tăişul i-a fost făurit de cei din neamul nostru de la Miazănoapte, în vremurile de mult apuse, sau mă înşel?
- A fost scoasă din măgurile de la hotarele ţării mele, răspunse Pippin. Dar numai duhurile rele mai sălăşluiesc acum acolo, şi de bunăvoie n-am să spun nimic mai mult despre ele.
- Văd că în jurul tău se ţes poveşti ciudate, zise Denethor şi o dată în plus se dovedeşte că înfăţişarea unui om - sau a unui piticuţ - poate să înşele. Îţi primesc ajutorul. Căci vorbele nu te fac să dai înapoi; şi vorbeşti curtenitor, chiar dacă graiul tău sună ciudat urechilor noastre aici în sud. Iar în zilele ce vor veni vom avea trebuinţă de toţi cei de bună-credinţă, fie ei mari sau mici. Jură-mi credinţă.
- Apucă minerul săbiei, spuse Gandalf, şi repetă după Senior, dacă eşti hotărât să faci asta.
- Sunt.
Bătrânul aşeză sabia în poala sa, iar Pippin puse mâna pe plasele şi repetă rar după Denethor.
- Jur să fiu credincios şi să servesc ţinutul Gondor şi pe Seniorul şi Cârmuitorul său, să vorbesc şi să păstrez tăcerea, să fiu făptuitor şi martor la cele făptuite, să vin şi să plec, la strâmtorare sau la îndestulare, în vreme de pace sau de război, întru viaţă sau întru moarte, din acest ceas încolo, până când seniorul îmi va da dezlegare sau moartea mă va răpune, sau lumea se va sfârşi. Astfel am rostit eu, Peregrin, fiu al lui Paladin din Comitatul Piticuţilor.
- Şi astfel am auzit eu, Denethor, fiu al lui Ecthelion, Senior al Gondorului, Majordom al Măriei sale Regele, şi nu voi uita şi voi răsplăti aşa cum se cuvine ceea ce este dat: credinţa cu dragoste, vitejia cu cinstire, încălcarea jurământului cu răzbunare.
Cu acestea, Pippin îşi primi înapoi sabia şi o vârî în teacă.
- Iar acum, continuă Denethor, prima mea poruncă: vorbeşte şi nu păstra nimic sub tăcere! Spune-mi întreaga ta poveste şi ai grijă să-ţi aminteşti tot ce poţi despre Boromir, fiul meu. Aşează-te şi începe! mai zise, lovind un mic gong de argint de lângă scăunelul pentru picioare.