Pe dată apărură câţiva servitori. Abia atunci băgă de seamă Pippin că aceştia stătuseră tot timpul în nişte alcovuri de-o parte şi de alta a uşii, nevăzuţi atunci când intraseră ei doi.
- Aduceţi vin şi mâncare şi jilţuri pentru oaspeţi, ceru Denethor, şi aveţi grijă să nu ne tulbure nimeni timp de o oră. Apoi către Gandalf: Numai atât pot să stau de vorbă cu voi, căci mai sunt şi alte lucruri de care trebuie să iau seamă. Mult mai însemnate s-ar zice, dar nu şi pentru mine. Poate totuşi vom mai găsi vreme să stăm de vorbă la capătul zilei.
- Poate chiar mai devreme, trag eu nădejde, zise Gandalf. Doar nu am călătorit până aici din Isengard, cale de o sută şi cincizeci de leghe, iute ca vântul, numai ca să-ţi aduc un războinic mărunţel, oricât de curtenitor ar fi el. Oare nu înseamnă nimic pentru tine că Théoden a dus o bătălie măreaţă şi că Isengard a fost înfrânt şi că eu am rupt cârja lui Saruman?
- Înseamnă mult pentru mine. Dar ştiu de-acum destule despre aceste fapte, atât cât îmi sunt de trebuinţă împotriva primejdiei de la Răsărit. Îşi întoarse privirile întunecate spre Gandalf, şi abia acum observă Pippin o asemănare între cei doi şi simţi încordarea dintre ei, ca şi când ar fi zărit o fâşie de foc mocnit întinzându-se de la ochii unuia la ai celuilalt, gata să izbucnească într-o flacără.
Şi, cu adevărat, mai curând Denethor arăta ca un mare vrăjitor, decât Gandalf, mai maiestuos, mai frumos, mai puternic; şi mai bătrân. Şi totuşi, cu un alt simţ decât cel al văzului, Pippin înţelese că Gandalf avea puterea cea mare şi înţelepciunea mai adâncă, şi o măreţie ascunsă. Şi era mai bătrân, mult mai bătrân. „Cu cât mai bătrân?” se întrebă Pippin, apoi îşi spuse că era tare ciudat că nu se gândise la asta până acum. Arborebărbos îi pomenise ceva despre vrăjitori, dar nici chiar atunci nu îl socotise pe Gandalf ca unul dintre ei. Ce era Gandalf? În ce loc şi în ce vremuri îndepărtate venise el pe lume, şi când avea s-o părăsească?
Cu aceasta cugetările lui încetară şi văzu că Denethor şi Gandalf încă se mai priveau în ochi, parcă citindu-şi unul altuia gândurile. Denethor fuse acela care-şi feri primul privirile.
- Mda, zise el. Chiar dacă Pietrele s-au pierdut - aşa se zice - seniorii din Gondor tot au simţul văzului mai ascuţit decât oamenii obişnuiţi, astfel că primesc mai multe veşti decât ceilalţi. Dar acum aşezaţi-vă!
La aceste cuvinte, câţiva bărbaţi aduseră un jilţ şi un scăunel, iar un altul veni cu un platou pe care se aflau o cană şi cupe de argint şi prăjituri albe. Pippin se aşeză, dar rămase cu privirile la seniorul cel bătrân. Oare fusese într-adevăr aşa, sau doar i se păruse, anume că pomenind de Pietre o scăpărare neaşteptată îi apăruse în ochi atunci când şi-i aţintise pe chipul lui Pippin?
- Acum spune-mi povestea ta, vasalul meu, îi ceru Denethor cu blândeţe, dar şi uşor în derâdere. Căci vorbele celui de care s-a apropiat într-atât fiul meu nu pot fi decât bine venite.
Pippin n-avea să uite vreodată acel ceas petrecut în marea sală sub privirea pătrunzătoare a Seniorului din Gondor, împuns când şi când de întrebările lui viclene, şi ştiindu-l în tot acest timp pe Gandalf alături, urmărindu-l, ascultându-l şi (astfel simţise Pippin) stăpânindu-şi cu greu nerăbdarea şi o mânie tot mai aprinsă. Când se scurse ceasul şi Denethor lovi încă o dată în gong, Pippin era vlăguit. „Nu se poate să fi trecut de nouă, îşi spuse. Aş fi în stare să mănânc trei porţii la micul dejun şi tot nu m-aş sătura.”
- Duceţi-l pe Seniorul Mithrandir la casa pregătită pentru domnia sa, spuse Denethor, iar însoţitorul său poate să fie găzduit împreună cu el până una alta, dacă aşa doreşte. Dar să se dea de veste că l-am primit în slujba mea şi de aici încolo va fi ştiut drept Peregrin fiul lui Paladin şi i se vor spune parolele supuşilor. Înştiinţaţi-i pe Căpitani să vină să mă aştepte aici de cum a bătut de ora trei.
Cât despre domnia ta, Senior Mithrandir, vei veni când şi cum vei pofti. Nimeni nu te va opri să pătrunzi la mine la oricare ceas, fără doar de puţinele ore de somn. Lasă să se stingă mânia faţă de nesocotinţa unui om bătrân, şi apoi întoarce-te spre a-mi oferi sprijin!
- Nesocotinţă? făcu Gandalf. Nu, domnul meu, când ai dat în mintea copiilor eşti ca şi mort. Până şi durerea îţi poate servi drept mască. Crezi tu că nu înţeleg ce urmăreşti atunci când copleşeşti cu întrebări pe cineva ce nu ştie nimic, în vreme ce eu şed alături?
- Dacă pricepi, mulţumeşte-te cu atât, i-o-ntoarse Denethor. Trufia ar fi semn de nesocotinţă dacă refuză ajutorul şi sfatul când e trebuinţă de ele; dar eşti liber să ni le dăruieşti după cum socoteşti de cuviinţă. Să ştii însă că Seniorul Gondorului nu ajunge unealta nici unui gând ascuns, oricât de merituos şi al oricui ar fi acesta. Iar pentru el nu se află ţel mai nobil în lumea de acum decât binele ţării Gondor; cât priveşte cârmuirea ţării, domnul meu, este a mea şi a nici unui alt om, decât doar a regelui, dacă se va întoarce.
- Decât dacă se va întoarce regele? întrebă Gandalf. Ei bine, domnul meu Majordom, îndatorirea ta este să păstrezi liniştea în regat tocmai pentru un asemenea fapt, pe care puţini par acum să-l întrevadă. Şi pentru aceasta vei primi tot ajutorul pe care vei dori să mi-l ceri. Dar ascultă-mă bine: eu unul nu cârmuiesc peste nici o ţară, fie ea Gondor sau alta, mică sau mare. Însă tot ce se află în primejdie în lume aşa cum se află ea acum, intră în grija mea. Cât despre mine, eu nu mă voi abate de la îndatorirea mea, chiar dacă Gondor va trebui să piară, atâta vreme cât această noapte va putea fi trecută de ceva ce va creşte frumos în zilele care vor veni, sau va purta fruct şi va înflori din nou. Căci şi eu sunt Majordom. Sau n-ai ştiut?
Cu aceste vorbe, Gandalf se răsuci pe călcâie şi ieşi cu paşi mari din sală, însoţit de Pippin care alerga pe lângă el.
Cât merseră, Gandalf nu se uită la Pippin şi nici nu-i adresă vreun cuvânt. Călăuza îi conduse de la porţile sălii celei mari, prin Curtea Fântânii, pe o alee mărginită de case înalte de piatră. După mai multe cotituri ajunseră la o casă din apropierea zidului nordic, nu departe de umărul care lega dealul de munte. Intrară, urcară pe o scară largă, cioplită în piatră, la ceea ce era primul cat dacă te uitai dinspre stradă, şi acolo călăuza le arătă o încăpere frumoasă, luminoasă, aerisită, cu perdele minunate, în fir de aur stins, dar neîngreunate de zorzoane. Mobilă puţină, doar o masă mică, două scaune şi o laviţă; însă de o parte şi de alta se găsea câte un alcov cu draperii, iar înăuntrul fiecăruia un pat gata aşternut, vase şi un bol pentru spălat. Trei ferestre înalte şi înguste dădeau spre miazănoapte, spre marele cot al râului Anduin, învăluit încă în ceţuri, şi mai departe spre Emyl Muil şi Rauros. Pippin trebui să se urce pe laviţă ca să poată privi peste pervazul lat de piatră.
- Eşti supărat pe mine, Gandalf? întrebă el după ce călăuza ieşi, închizând uşa în urma lui. Am făcut tot ce-am putut.
- Ai făcut, nu încape vorbă! izbucni Gandalf într-un hohot de râs neaşteptat; se apropie de Pippin, îl înconjură cu un braţ pe după umeri şi privi şi el afară.
Pippin cercetă cu oarecare mirare chipul aflat acum atât de aproape de al lui, căci hohotul acela fusese cu adevărat plin de veselie. Şi totuşi pe obrazul vrăjitorului văzu la început doar semnele adânci ale grijii şi întristării. Dar, privind mai cu băgare de seamă, desluşi sub toate acestea o mare bucurie: o fântână de voioşie care ar fi putut să stârnească râsul în tot regatul, de-ar fi fost lăsată să ţâşnească la suprafaţă.