- Chiar că ai făcut tot ce-ai fi putut mai bine, repetă vrăjitorul; şi sper că va trece multă vreme până când te vei mai găsi încolţit atât de straşnic între doi bătrâni fără pereche de cumpliţi. Dar Seniorul Gondorului a aflat de la tine mai multe decât ai putea crede, Pippin. N-ai putut tăinui faptul că Boromir nu i-a condus pe însoţitorii Inelului după ce-aţi ieşit din Moria şi că printre voi s-a aflat cineva de mare slavă care venea spre Minas Tirith; şi că avea o spadă prea bine cunoscută. Oamenii pun preţ pe poveştile despre zilele de odinioară ale ţării Gondor; şi de când Boromir a plecat de-acasă, Denethor a cugetat îndelung la balada Blestemul lui Isildur.
El nu este ca alţi oameni care trăiesc în aceste vremuri, Pippin, şi oricare ar fi obârşia sa din tată în fiu, printr-o întâmplare a sorţii sângele celor din Apusime curge cu adevărat prin vinele lui; aşa cum curge şi prin vinele celuilalt fiu al său, Faramir, dar nu şi ale lui Boromir, pe care l-a iubit cel mai mult. El vede până departe. Poate să desluşească, dacă voieşte, mult din ceea ce se petrece în minţile oamenilor, chiar ale celora ce trăiesc departe. Nu-l poţi amăgi cu uşurinţă şi e chiar primejdios să încerci.
Să nu uiţi acest lucru! Căci de-acum i-ai jurat supunere. Nu ştiu ce-o fi fost în mintea ta, sau în inima ta, să faci acest lucru. Dar ai făcut bine ce-ai făcut. Nu te-am împiedicat, căci faptele generoase nu trebuiesc zădărnicite cu sfaturi reci. L-ai înduioşat şi i-ai mulţumit (dacă mi-e îngăduit s-o spun) vanitatea şi măcar acum eşti liber să te mişti după pofta inimii prin Minas Tirith - când nu ai treburi de îndeplinit. Căci mai este şi faţa cealaltă a medaliei. Eşti la porunca lui; şi acest lucru nu-l va uita. Fii totuşi cu băgare de seamă!
Tăcu şi oftă.
- Mă rog, n-are rost să ne facem griji de ce ne va aduce ziua de mâine. Căci poţi fi sigur că ziua de mâine va fi mai rea ca cea de azi, şi asta pentru multe zile de aici încolo. Şi nu am ce face mai mult decât am făcut ca să îndrept lucrurile. Tabla a fost aşezată, piesele se mişcă pe ea. O piesă pe care tare îmi doresc s-o găsesc este Faramir, moştenitorul de-acum al lui Denethor. Nu cred că este în Oraş; las’ că nici n-am avut vreme să întreb în dreapta şi-n stânga. Trebuie să plec, Pippin. Trebuie să mă duc la sfatul ăsta al mai-marilor şi să aflu acolo tot ce pot. Mutarea următoare este însă la Duşman, care e gata să atace din plin. Iar pionii vor simţi asta cel mai rău, Peregrin, fiu al lui Paladin, soldat al ţării Gondor. Ascute-ţi tăişul!
Gandalf se îndreptă spre uşă şi acolo se răsuci spre hobbit.
- Mă grăbesc, Pippin. Fă-mi o favoare când vei ieşi. Chiar înainte să te odihneşti, dacă nu eşti prea obosit. Du-te de-l caută pe Iute ca Gândul, vezi dacă e bine găzduit. Oamenii ăştia se poartă bine cu animalele, pentru că sunt un popor bun la suflet şi înţelept, numai că la cai se pricep mai puţin decât alţii.
Zicând acestea, Gandalf ieşi; tot atunci răsună un zvon limpede şi dulce de clopot dinspre turnul citadelei. De trei ori bătu, un glas de argint în văzduh, apoi încetă: al treilea ceas de la răsăritul soarelui.
Nici nu trecu un minut când Pippin ieşi din încăpere, coborî scara şi, ajuns în stradă, privi în jurul său. Soarele strălucea cald şi luminos, turnurile şi casele înalte aruncau umbre lungi, adânci spre apus. Deasupra, în eterul albastru, Muntele Mindolluin îşi înălţa coiful alb şi mantia de zăpadă. Oameni înarmaţi străbăteau căile Oraşului, ca şi când, o dată cu bătaia orologiului, se duceau să schimbe străjile şi să-şi intre în pâine.
- În Comitat am zice că e nouă, spuse Pippin de unul singur, cu voce tare. Taman vremea pentru o gustare copioasă, lângă fereastra deschisă, în soarele de primăvară. Şi cum mi-ar mai plăcea o gustărică! Oare oamenii ăştia mănâncă aşa ceva, sau au şi isprăvit? Şi când iau cina, şi unde?
Tocmai atunci zări un bărbat înveşmântat în negru şi alb, îndreptându-se spre el pe strada îngustă dinspre centrul oraşului. Simţindu-se tare singur, Pippin se hotărî să se adreseze omului ăstuia atunci când va ajunge în dreptul lui; dar n-a fost nevoie să facă el primul pas, căci bărbatul tocmai spre el venea.
- Eşti Peregrin Piticuţul? întrebă acesta. Am auzit că ai jurat credinţă Seniorului şi Oraşului. Bun venit!
Îi întinse mâna şi Peregrin i-o dădu pe a sa.
- Numele meu e Beregond, fiul lui Baranor. În dimineaţa asta n-am nici o îndatorire, astfel că am fost trimis să te învăţ parolele şi să-ţi spun câteva din multele lucruri pe care, fără îndoială, vei dori sa le ştii. Cât despre mine, aş vrea şi eu să aflu câte ceva despre domnia ta. Căci până acum nu ne-a fost dat să vedem vreun piticuţ pe meleagurile astea şi chiar dacă ne-a fost dat să auzim tot felul de zvonuri, se vorbeşte prea puţin despre ei în poveştile pe care le cunoaştem. Unde mai pui că eşti prieten cu Mithrandir. Îl cunoşti bine?
- Bine, răspunse Pippin. Am auzit despre el de când am venit pe lume, chiar dacă nu-s prea mulţi ani de-atunci; iar în ultima vreme am călătorit până departe cu el. Dar e o carte în care ai multe de citit, iară eu nu pot spune că am citit decât o pagină ori două. Cu toate acestea, aş zice că-l cunosc tot atât ca oricare altul, afară de câţiva, foarte puţini. Aragorn, cred, era singurul dintre noi, însoţitorii, care-l cunoştea cu adevărat.
- Aragorn? tresări Beregond. Cine-i?
- Oh, se bâlbâi Pippin, un om care a călătorit cu noi. S-ar putea să se afle în Rohan acum.
- Am auzit că ai fost în Rohan. Şi despre meleagul acela aş avea multe să te întreb; căci ne punem multe din puţinele noastre speranţe în oamenii de acolo. Da’ m-am luat cu vorba şi mai că am uitat de treaba pe care o am de îndeplinit, anume să răspund mai întâi eu la tot ce-ai avea tu să mă întrebi. Ce-ai vrea să ştii, jupâne Peregrin?
- Aăăă, păi, dacă pot să zic aşa, o întrebare care cam arde la ceasul ăsta este, hm, ce-i cu gustarea de dimineaţă şi treburi din astea? Adică, orele de masă, cam care sunt, dacă mă-nţelegi, şi unde-i sufrageria, dacă există aşa ceva? Şi hanurile? M-am uitat în jur, da’ n-am văzut nici unul cât am urcat până aici sus, cu toate că m-a ţinut în puteri nădejdea că om primi o duşcă de bere de cum vom fi ajuns în casa oamenilor ăstora înţelepţi şi primitori.
Beregond îl privi cu un aer grav.
- Cătană bătrână din câte văd, zise. Am auzit că bărbaţii care merg la război nu aşteaptă altceva decât primul prilej să mănânce şi să bea din nou; eu unul nu-s călător de felul meu. Da’ să înţeleg că n-ai mâncat încă pe ziua de azi?
- Mă rog, ca să fiu cinstit, ceva-ceva am îmbucat eu, recunoscu Pippin. Da’ nu mai mult decât o cupă de vin şi o prăjitură albă sau două, cu bunăvoinţa seniorului vostru; nici o grijă, mi le-a scos apoi pe nas cu un ceas întreg de întrebări, şi zău că treaba asta îţi face foame.
Beregond izbucni în râs.
- Când e vorba de masă, şi cel mai mărunt om se dovedeşte demn de fapte mari, aşa zicem noi. Iar domnia ta ţi-ai luat gustarea de dimineaţă la fel ca orice alt bărbat din Citadelă, chiar la mare cinste. Aceasta e o fortăreaţă şi un turn de strajă şi acum se află în stare de război. Ne trezim înainte să răsară soarele, îmbucăm ceva în lumina cenuşie, ne ducem la îndatoririle noastre la primul ceas de lumină. Dar nu-ţi pierde speranţa! Izbucni din nou în râs văzând descumpănirea de pe chipul lui Pippin. Cei care au avut însărcinări grele iau o gustare la mijlocul dimineţii, ca să-şi refacă forţele. Apoi e prânzul, pe la amiază sau puţin după, cum ne îngăduie treburile; şi ne întâlnim la masa zilei, când ne veselim cât ne mai ţin puterile, asta la ceasul apusului.