Şi iată-i venind pe Gwaihir, Seniorul Vânturilor, şi pe fratele său, Landroval, cel mai măreţ dintre Vulturii de la Miazănoapte, cel mai puternic dintre urmaşii bătrânului Thorondor, care-şi durase cuiburile pe ţancurile de neajuns ale Munţilor Încercuitori, în vremurile de început ale Pământului de Mijloc. În urma celor doi, în şiruri lungi şi iuţi, veneau toţi vasalii lor din munţii nordici, mânaţi încă şi mai repede de vântul ce sufla tot mai tare. Se năpusteau drept asupra nazgûlilor, lăsându-se să cadă dintr-o dată din tăria văzduhului, şi iureşul aripilor largi era ca o furtună atunci când treceau pe deasupra.
Dar nazgûlii se răsuciră în zbor şi se depărtară iute, dispărând în umbrele Mordorului, căci din Turnul Întunecimii auziseră un strigăt cumplit şi neaşteptat; şi în tot aceeaşi clipă, armiile Mordorului se cutremurară, îndoiala le cuprinse ca un cleşte inimile, hohotele de râs se stinseră, mâinile prinseră a le tremura şi picioarele să li se înmoaie. Puterea care îi mânase şi îi umpluse de ură şi furie şovăia, voinţa sa îi părăsise; şi acum, privind în ochii duşmanilor lor, văzură o lumină de moarte şi frica li se cuibări în suflete.
Dar Căpitanii Apusului izbucniră în strigăte, căci inimile lor se umpleau de o nădejde nouă în mijlocul acelei întunecimi şi de pe dealurile asediate, cavalerii Gondorului, Călăreţii din Rohan, dúnedainii de la Miazănoapte, companiile umăr la umăr se avântară asupra duşmanilor care pregetau, străpungând învălmăşeala cu suliţele lor neiertătoare. Gandalf însă îşi înălţă iarăşi braţele şi încă o dată strigă cu glas limpede:
- Opriţi, oameni ai Apusului! Opriţi şi aşteptaţi. Acesta este ceasul osândei.
Şi chiar în timp ce el rostea aceste vorbe, pământul se hurducă sub picioarele lor. Apoi, înălţându-se cu repeziciune, mult deasupra Turnurilor Porţii Negre şi a munţilor, o întunecime uriaşă ţâşni spre tăriile cerului, scăpărând cu limbi de foc. Pământul gemu şi se cutremură. Turnurile Colţilor se clătinară, se frânseră şi se prăvăliră la pământ; puternicul parapet se nărui; Poarta Neagră se făcu fărâme-fărâmiţe; şi de la mare depărtare, întâi surd, apoi din ce în ce mai puternic, crescând către nori, răsună un duruit ca un bubuit de tobe, un vuiet, o rostogolire clocotitoare de vuiet hârâitor.
- S-a sfârşit cu regatul lui Sauron! spuse Gandalf. Purtătorul Inelului şi-a împlinit Căutarea.
Şi privind către miazăzi, către Ţara Mordor, Căpitanilor Apusului li se păru că o formă de umbră nemaipomenit de mare se înalţă neagră peste giulgiul norilor de nepătruns, încoronată cu fulgere, umplând tot cerul. Şi crescând acoperea întreaga lume, întinzând către ei o mână enormă şi ameninţătoare, o mână cumplită însă neputincioasă, căci tocmai când se lăsa asupra lor, un vânt mare o luă cu sine, împrăştiind-o în cele patru zări şi spulberând-o; şi deodată se lăsă liniştea.
Căpitanii îşi plecară capetele şi când iar şi le ridicară, ce să vezi! duşmanii lor fugeau care-ncotro şi oştirile Mordorului se spârcuiau precum colbul în vânt. Şi aşa cum furnicile o apucă razna, fără să ştie încotro şi de ce, şi pier de slăbiciune, atunci când moartea loveşte matca umflată ce sălăşluieşte în muşuroiul lor colcăitor şi le ţine pe toate sub stăpânirea sa, la fel şi creaturile lui Sauron, orci sau căpcăuni sau fiare înrobite prin vrajă, alergau acum buimace încoace şi-ncolo; unele se înjunghiau singure, altele se azvârleau în genuni sau fugeau cu vaiet ca să se ascundă în gropelniţe şi văgăuni întunecoase, unde nu pătrundea lumina, departe de orice speranţă. Iar oamenii din Rhún şi Harad, Răsăritenii şi Sudiştii, văzură cum s-a abătut prăpădul asupra războiului lor şi cum se înalţă gloria şi slava Căpitanilor Apusului şi cei care se aflau de cea mai multă vreme în cea mai adâncă înrobire ticăloşită şi care urau Apusul, dar în acelaşi timp erau mândri şi temerari, îşi strânseră acum rândurile pentru a mai da o ultimă bătălie disperată. Cei mai mulţi însă o rupseră la fugă spre răsărit, cât de iute îi ţineau puterile; iar alţii îşi azvârliră la pământ armele, cerşind îndurare.
Şi atunci Gandalf, lăsând în seama lui Aragorn şi a celorlalţi seniori grija bătăliei şi comanda oştilor, strigă de pe vârful dealului; şi la el coborî măreţul vultur, Gwaihir, Seniorul Vânturilor, şi se lăsă jos în faţa lui.
- De două ori m-ai purtat, Gwaihir, prietene, spuse Gandalf. Mai poartă-mă şi a treia oară, dacă nu ţi-e cu supărare. Nu mă vei simţi drept o povară mai mare ca atunci când m-ai purtat din Zirak-Zigil unde s-a prefăcut în scrum vechea mea viaţă.
- Te-aş purta oriîncotro ai vrea, chiar de-ar fi să fii durat cu piatră, răspunse Gwaihir.
- Atunci vino şi să vină şi fratele tău cu noi şi încă altul din seminţia voastră, care-i mai iute. Căci ne trebuie iuţeală mai dihai ca a oricărui vânt, pentru a o lua înaintea aripilor nazgûlilor.
- Suflă vântul de la Miazănoapte, dar noi o să-l întrecem, spuse Gwaihir.
Şi-l luă pe sus pe Gandalf şi porni în grabă către miazăzi şi cu el zburară Landroval şi Meneldor, cel tânăr şi iute de aripă. Şi trecură ei în zbor peste Udún şi Gorgoroth şi văzură sub ei întregul meleag căzut în ruină şi răscolit şi în faţa lor Muntele Osândei arzând, scuipându-şi focul în afară.
- Mă bucur că eşti aici cu mine, spuse Frodo. Aici, la capătul tuturor lucrurilor, Sam.
- Da, sunt cu domnia voastră, stăpâne, zise Sam, aşezându-i cu blândeţe mâna rănită pe pieptul său. Şi domnia voastră e cu mine. Şi călătoria s-a sfârşit. Da’ după ce-am bătut atâta cale, nu vreau încă să mă dau bătut. Nu prea îmi stă în fire, dacă mă-nţelegeţi.
- Poate nu ţi-o sta, Sam, dar aşa-s lucrurile pe lume. Nădejdile mor. Sfârşiturile vin. Nu ne-a mai rămas decât puţin de aşteptat. Suntem pierduţi între ruine şi prăbuşiri, n-avem scăpare.
- Aşa o fi, stăpâne, da’ măcar să ne depărtăm niţeluş de cotlonul ăsta primejdios, de la Hăul ăsta al Capătului Lumii, dacă aşa s-o fi numind. Nu-i aşa că putem face asta? Haideţi, domnu’ Frodo, să coborâm măcar potecuţa asta!
- Bine, Sam, bine. Dacă tu vrei să mergem, eu te însoţesc.
Se sculară de pe jos şi porniră încet la vale, pe poteca şerpuită; şi în timp ce ei se îndreptau spre poalele hurducătoare ale Muntelui, un fum şi un abur mare izbucniră din Sammath Naur şi o latură a conului se despică şi o uriaşă revărsare de foc prinse a se rostogoli în cascade duduitoare pe povârnişurile răsăritene ale muntelui.
Frodo şi Sam nu puteau merge mai departe. Ultima fărâmă de putere a minţii şi trupului se risipea cu repeziciune. Ajunseseră la micul colnic de cenuşă de la poalele Muntelui; dar de acolo nu mai era scăpare. Se preschimbase într-o insulă şi chiar şi ea avea să piară curând în măcinarea Orodrúinului. Peste tot în jur, pământul se crăpa şi din genuni şi hăuri adânc căscate se vălătuceau în sus nori de fum şi abur. În urma lor, Muntele se zvârcolea. Fisuri uriaşe se deschideau în coastele sale. Râuri de foc se scurgeau încet către ei de-a lungul pantelor. Curând aveau să fie înghiţiţi. Şi peste toate cădea o ploaie de cenuşă fierbinte.
Se opriră; şi Sam mângâie mâna stăpânului său, pe care încă o mai ţinea într-a sa. Oftă.
- În ce poveste grozavă ne-am băgat, domnu’ Frodo, ce ziceţi? spuse el. Ce n-aş da s-o aud povestită de cineva. Credeţi oare că o să se spună ceva de soiul ăsta: Şi acum începe povestea lui Frodo cel cu Nouă Degete şi Inelul Osândei? Şi-atunci toţi or să tacă, aşa cum am tăcut noi în Vâlceaua Despicată, când ne-au spus povestea lui Beren Ciungul şi Nestemata cea Mare. Ce mi-ar plăcea s-o aud! Şi mă-ntreb cum o să fie mai departe, după partea cu noi.