În timp ce vorbea astfel, pentru a ţine teama deoparte până în ultima clipă, ochii săi stăteau aţintiţi către miazănoapte, către miazănoapte în chiar ochiul vântului, unde cerul, la depărtarea aceea mare, era senin. Căci pala rece, care se preschimba într-o adevărată furtună, alunga întunericul şi pacostea norilor.
Şi astfel s-a făcut că i-a zărit Gwaihir, cu ochii lui ageri şi departe-văzători, pe când cobora pe suflarea vântului sălbatic şi, înfruntând marea primejdie a cerurilor, se roti în văzduh: două siluete micuţe şi întunecate, pierdute mână în mână pe un colnic, în vreme ce lumea se zguduia sub ei şi se căsca şi râuri de foc se tot apropiau. Şi în timp ce, dibuindu-i, se abătea în jos, îi văzu căzând, vlăguiţi de tot, sau poate înecaţi de fum şi doborâţi de dogoare, sau poate răpuşi în cele din urmă de disperare, ferindu-şi ochii din calea morţii.
Zăceau unul lângă altul; şi Gwaihir se repezi în jos la ei, urmat cu repeziciune de Landroval şi Meneldor cel iute de aripă; şi ca într-un vis, neştiind ce soartă se abătuse asupra lor, peregrinii fură înălţaţi în văzduh şi purtaţi departe de întunecime şi de foc.
Când se trezi, Sam descoperi că zăcea într-un pat moale, dar deasupra lui se legănau alene ramuri mari de fag, prin ale căror frunze tinere sclipea soarele, verde şi auriu. Iar aerul era plin de tot felul de miresme dulci.
Îşi amintea de mirosul acesta: era aroma din Ithilien. „Bată-mă să mă bată! murmură el în sinea lui. Cât oi fi dormit?” Căci aroma îl dusese înapoi la ziua în care aprinsese micul său foc sub malul însorit şi preţ de o clipă tot ceea ce se petrecuse de atunci îi pieri din amintirea vie. Se întinse, inspiră adânc. „Măiculiţă, ce vis am avut! Bine că m-am trezit!” Se ridică în capul oaselor şi atunci îl văzu pe Frodo întins lângă el, dormind în pace, cu o mână sub cap iar cealaltă odihnind pe cuvertură. Era mâna dreaptă, de la care lipsea degetul mijlociu.
În acea clipă memoria îi reveni pe de-a-ntregul şi Sam strigă în gura mare:
- N-a fost vis! Atunci unde suntem?
- În ţara Ithilien, vorbi o voce blândă din spatele lui, în grija Regelui care vă aşteaptă.
Şi zicând aceasta, Gandalf veni în faţa lui, înveşmântat în alb, cu barba lucind ca neaua albă în scăpărările printre frunze ale razelor soarelui.
- Ei, jupâne Sam cel Înţelept, cum te simţi?
Dar Sam căzu la loc pe pat, holbându-se cu gura căscată şi, pradă în acelaşi timp uluielii şi unei bucurii fără margini, nu fu în stare să răspundă imediat. Într-un târziu suspină.
- Gandalf! Te credeam mort! Dar şi pe mine m-am crezut mort. Oare tot ce-i trist se dovedeşte neadevărat până la urmă? Ce s-a întâmplat cu lumea largă?
- O mare Umbră s-a risipit, spuse Gandalf şi izbucni în râs, şi hohotul lui era ca un cântec sau ca apa pe pământul pârjolit; şi auzindu-l, lui Sam îi veni deodată în gând că nu mai auzise râset, acel sunet curat al veseliei adevărate, de atât de multe zile că le pierduse şirul. Picura în urechile lui precum ecoul tuturor bucuriilor pe care le cunoscuse vreodată. El însă izbucni în plâns. Ca apoi, asemenea unei ploi dulci ce se lasă dusă de vântul primăverii, după care soarele străluce cu şi mai multă putere, lacrimile lui se zvântară şi râsul îi gâlgâi în gâtlej şi, râzând, Sam sări jos din pat.
- Cum mă simt? strigă el. Păi nu prea ştiu cum să spun. Mă simt, mă simt - îşi flutură mâinile în aer - mă simt ca primăvara după iarnă şi ca soarele pe frunze; şi ca surlele, şi harfele, şi ca toate cântecele pe care le-am auzit în viaţa mea! Se opri din vorbit, se răsuci către stăpânul său. Dar cum e domnu’ Frodo? întrebă el. Nu-i păcat de biata lui mână? Da’ nădăjduiesc că altfel se simte bine. A avut multe de îndurat.
- Da, altfel mă simt bine, zise Frodo ridicându-se în pat şi izbucnind şi el în râs. Am adormit la loc tot aşteptându-te, Sam, somnorosule. M-am trezit devreme azi-dimineaţă, acum trebuie că s-a făcut de amiază.
- Amiază? se miră Sam, încercând să socotească în mintea lui. În ce zi la amiază?
- Ziua a paisprezecea a Noului An, zise Gandalf, sau, dacă vrei, a opta zi a lui aprilie, după numărătoarea din Comitat Martie[7]. Dar în Gondor Anul Nou va începe de-acum încolo, pe douăzeci şi cinci martie, ziua în care a căzut Sauron şi când aţi fost scoşi din mijlocul focului şi aduşi Regelui. El v-a îngrijit şi acum vă aşteaptă. Veţi mânca şi bea împreună cu el. Când sunteţi gata, vă voi duce la el.
- Regele? făcu Sam. Ce rege, şi cine e?
- Regele Gondorului şi Senior al Meleagurilor Apusene, răspunse Gandalf; şi şi-a luat înapoi întregul său regat de demult. În curând se va duce să fie încoronat, dar acum vă aşteaptă pe voi.
- Ce să purtăm? întrebă Sam; căci nu zărea decât vechile şi rufoasele lor veşminte, cele pe care le purtaseră în timpul călătoriei; acum zăceau împăturite pe podea, lângă pat.
- Veşmintele pe care le-aţi purtat tot drumul până în Mordor, spuse Gandalf. Chiar şi zdrenţele orceşti ce le-ai avut pe tine, Frodo, în Tărâmul Negru, chiar şi acelea. Nici mătăsurile sau pânzeturile, nici armurile sau blazoanele nu ar putea fi mai de preţ. Dar poate că mai târziu o să vă găsesc nişte straie mai bune.
Îşi întinse mâinile spre ei şi ei văzură că una dintre ele strălucea cu Lumină.
- Ce-ai acolo? strigă Frodo. Nu cumva…?
- Ba da, v-am adus cele două comori ale voastre. Au fost găsite la Sam, când aţi fost salvaţi. Darurile de la Lady Galadrieclass="underline" sticluţa ta, Frodo, şi cutiuţa ta, Sam. Cred că vă veţi bucura să le aveţi din nou întregi şi nevătămate.
După ce se spălară şi se îmbrăcară, şi după ce luară un prânz frugal, hobbiţii îl urmară pe Gandalf. Ieşiră din crângul de fagi în care dormiseră şi păşiră pe o pajişte lungă şi verde, scăldată de soare şi mărginită de copaci semeţi, cu frunza închisă la culoare şi flori purpurii. Dincolo de ei se auzea zvonul unei căderi de apă, iar prin dreptul lor între maluri înflorite curgea un pârâiaş, până la un luminiş, aflat la capătul pajiştii, şi de acolo intra sub bolta copacilor printre ale căror trunchiuri se zărea în depărtare sclipirea apei.
Ajungând la luminiş, văzură cu uimire că acolo stăteau cavaleri în zale lucitoare şi străjeri înalţi îmbrăcaţi în argintiu şi negru, şi toţi îi salutară şi se înclinară în faţa lor. Apoi unul suflă dintr-o trâmbiţă lungă, iar hobbiţii îşi continuară drumul pe sub bolta copacilor şi de-a lungul pârâiaşului susurător. Şi astfel ajunseră la un şes întins şi verde, dincolo de care se zărea un râu lat acoperit de un abur argintiu din care apărea o insulă lungă şi împădurită şi multe corăbii erau trase la malurile ei. Dar pe şesul unde se găseau ei acum era aliniată o oştire numeroasă, rânduri şi companii strălucind în soare. La apropierea hobbiţilor, săbiile fură scoase din teci, suliţele se legănară, cornii şi trâmbiţele răsunară şi bărbaţii strigară cu voci nenumărate şi tot atâtea graiuri.