Hai cu mine! Ne preumblăm puţin şi după aceea mergem să găsim ceva care să ne împrospăteze forţele, să mâncăm şi să bem sus pe metereze şi să admirăm dimineaţa asta frumoasă.
- Stai niţel! se îmbujora Pippin. Lăcomia, sau foamea, cum i-ai zis tu cu delicateţe, m-a făcut să uit cu totul. Gandalf - voi îl numiţi Mithrandir - m-a rugat să mă îngrijesc de calul lui - Iute ca Gândul, un minunat armăsar din Rohan, lumina ochilor regelui de acolo, aşa am auzit, cu toate că i l-a dat lui Mithrandir spre a-l sluji. Îmi vine să cred că noul lui stăpân iubeşte mai mult animalul ăsta decât iubeşte mulţi oameni. Şi dacă bunele lui intenţii au vreo valoare în oraşul vostru, atunci îi veţi arăta lui Iute ca Gândul toată cinstirea voastră: chiar mai mare bunăvoinţă decât i-aţi arătat hobbitului ăstuia, dacă e cu putinţă.
- Hobbit? nu pricepu Beregond.
- Nouă aşa ni se spune, explică Pippin.
- Îmi pare bine s-o aflu, zise Beregond, căci acum pot să-ţi spun că nici o notă ciudată nu strică vorbirea asta frumoasă, iar hobbiţii sunt o seminţie cu un fel tare plăcut de a vorbi. Ei, să mergem! Trebuie să-mi faci cunoştinţă cu acest cal bun. Iubesc animalele şi nu ne e dat prea ades să le vedem în oraşul nostru de piatră; căci neamul meu se trage din văile dintre munţi şi mai înainte din Ithilien. Însă nu ai de ce te teme! Nu vom sta mult din pricina mea, o simplă curiozitate, apoi ne vom duce la popotă.
Într-adevăr, Iute ca Gândul era bine îngrijit şi găzduit, Pippin n-avea de ce să se plângă. Căci în al şaselea cerc, în afara zidurilor citadelei, se găseau nişte grajduri frumoase unde erau ţinuţi câţiva cai iuţi de picior, foarte aproape de locuinţele solilor Seniorului: mesageri gata oricând să o ia din loc la poruncile lui Denethor sau ale căpeteniilor oştilor sale, ce trebuiau duse la îndeplinire fără întârziere. Dar acum atât caii, cât şi călăreţii erau duşi departe.
Iute ca Gândul necheză când Pippin intră în grajd, şi îşi întoarse capul spre el.
- Bună dimineaţa! îl salută Pippin. Gandalf o să vină de cum o putea. Acum e ocupat, dar îţi trimite salutări, iar eu trebuie să mă îngrijesc să nu duci lipsă de nimic; nădăjduiesc să te odihneşti după truda atât de îndelungată.
Iute ca Gândul scutură din cap şi bătu din copită. Dar îl lăsă pe Beregond să-l atingă blând pe cap şi să-i mângâie crupele lungi.
- Arată de parcă abia aşteaptă să pornească într-o cursă, nicidecum ca un cal abia venit de la drum lung, zise Beregond. Cât de puternic şi de mândru e! Unde-i harnaşamentul? Trebuie să fie tare frumos şi bogat.
- Nici unul nu-i destul de frumos şi de bogat pentru el, spuse Pippin. Nu te lasă să-i pui frâu. Dacă se învoieşte să te poarte, te va purta; dacă nu, ei bine, nici un căpăstru şi nici o zăbală, nici un bici ori pinten nu-l va îmblânzi. Rămâi cu bine, Iute ca Gândul! Ai răbdare. Bătălia se apropie.
Armăsarul înălţă capul şi scoase un nechezat de se cutremură grajdul, iar cei doi trebuiră să-şi astupe urechile. Se îndreptară spre ieşire, dar nu înainte de a se îngriji ca ieslea să fie bine umplută.
- Iar acum spre ieslea noastră, zise Beregond şi-l conduse pe Pippin înapoi spre Citadelă şi acolo spre poarta de intrare dinspre nord în turnul cel mare. Coborâră o scară lungă şi răcoroasă, până ajunseră la o alee largă, luminată de felinare. În pereţi se găseau nişte deschizături, şi una dintre ele avea oblonul ridicat.
- Asta e magazia şi popota corpului meu de Străjeri, spuse Beregond. Salutare, Targon! strigă prin deschizătură. E încă devreme, dar am aici un nou-venit pe care Seniorul l-a luat în serviciul său. A venit călare de foarte departe, strângând cureaua, iar în dimineaţa asta a avut o treabă tare neplăcută care l-a flămânzit şi mai mult. Dă-ne ce-ai pe-acolo!
Primiră pâine şi unt, şi brânză şi mere: ultimele din rezerva de peste iarnă, zbârcite însă nestricate şi dulci; şi o garafă de piele cu bere proaspăt scoasă din butoi, şi blide şi căni de lemn. După ce puseră totul într-un coş de nuiele, urcară înapoi în lumina soarelui;
Beregond îl duse pe Pippin într-un loc la capătul estic, mult ieşit în afară, al parapetului, unde se găsea o ambrazură în perete, cu o banchetă de piatră sub pervaz. De acolo puteau să privească la dimineaţa ce se aşternuse peste lume. Mâncară şi băură; vorbiră despre Gondor, despre obiceiurile şi datinile ţinutului, despre Comitat şi ţările ciudate pe care le văzuse Pippin. Şi, pe măsură ce vorbeau, Beregond era tot mai uimit şi îl privea cu şi mai mare uluială pe hobbit care îşi legăna picioarele scurte când şedea pe banchetă ori trebuia să se înalţe pe vârfuri când se uita peste marginea de piatră la pământurile de dedesubt.
- N-am să ascund de domnia ta, jupâne Peregrin, că pentru noi semeni aproape cu unul dintre copiii noştri, un puştan de nouă veri, nu mai mult; cu toate astea, ai îndurat pericole şi ai văzut minuni cu care puţini dintre cei cu bărbi sure dintre noi se pot mândri. Am crezut că a fost doar o toană de-a Seniorului nostru să-şi ia un paj de viţă nobilă, după cum se povesteşte că făceau regii din vechime. Dar văd acum că lucrurile nu stau tocmai aşa cum credeam şi trebuie să-mi ierţi nesocotinţa.
- Ţi-o iert, zise Pippin. Prea mult însă nu ai greşit. Căci nu sunt cu mult mai mare decât un băieţel, după cum socotim noi acasă anii, şi încă mai am patru ani până la „majorat”, cum zicem noi în Comitat. Dar nu-ţi face griji din pricina mea. Vino şi te uită şi spune-mi ce văd eu aici.
Soarele se ridica şi ceţurile din vale se risipiseră. Ultimele se îndepărtau plutind chiar pe deasupra lor, ca nişte fuioare de nori albi purtaţi de vântul tot mai năbădăios dinspre răsărit, ce flutura şi smucea stindardele albe ale Citadelei. Departe jos, pe fundul văii, la vreo cinci leghe măsurate din ochi, Marele Râu putea fi văzut acum, cenuşiu, sclipitor, curgând dinspre nord-vest, făcând un cot uriaş întâi spre sud, apoi din nou spre vest, până se pierdea din vedere într-un abur tremurător dincolo de care, la cincizeci de leghe depărtare, se găsea marea.
Pippin avea în faţa ochilor întregul Pelennor, punctat în zare de gospodării, ziduri mici, grajduri şi staule, dar nicăieri nu zărea vite ori alte animale. Pe multele drumuri şi şleauri care străbăteau câmpurile verzi era un du-te-vino neîntrerupt: un şir lung de care îndreptându-se spre Marea Poartă, altele ieşind prin ea şi depărtându-se. Când şi când, un călăreţ se apropia, descăleca la poartă şi intra în Oraş. Dar cea mai mare parte a traficului se desfăşura pe drumul principal, care o lua spre sud, apoi, făcând un cot mai scurt decât al râului, trecea pe la poalele dealurilor, dispărând curând din vedere. Drumul era lat, bine pavat, iar de-a lungul laturii dinspre răsărit se găsea o alee verde, anume pentru călărie, apoi un zid. Pe alee galopau călăreţi în sus şi-n jos, iar drumul părea blocat de marile care acoperite ce se îndreptau spre miazăzi. Curând însă Pippin îşi dădu seama că totul era, în fapt, foarte bine ordonat: carele se mişcau în trei şiruri, unul mai iute, cele trase de cai, altul mai încet, cele mari, trase de boi şi cu coviltire frumoase, în multe culori; pe marginea apuseană se înşiruiau căruţele şi teleguţele, multe la număr, la care se opinteau oamenii.
- Acela-i drumul spre văile Tumladen şi Lossarnach şi spre satele de munte, şi mai departe spre Lebennin, explică Beregond. Sunt ultimele care ce îi duc în bejenie pe bătrâni, pe copii şi pe femeile ce-i însoţesc. Toţi trebuie să se depărteze de Poartă şi să lase drumul liber încă înainte de prânz, cale de o leghe: aşa sună porunca. Trist, dar aşa trebuie făcut. Oftă, apoi adăugă: Poate că puţini dintre cei despărţiţi acum se vor mai întâlni. Şi întotdeauna au fost prea puţini copii în oraşul ăsta; acum n-a mai rămas nici unul - în afară de câţiva flăcăi care n-au vrut să plece şi mai găsesc câte ceva de făcut pe aici: e şi fiul meu printre ei.