Cu obrajii roşii ca bujorii şi ochii lucind de uimire, Frodo şi Sam înaintară şi văzură că în mijlocul oştirii aceleia răsunătoare se aflau trei jilţuri înalte, făcute din iarbă verde. În spatele jilţului din dreapta flutura alb pe un câmp verde un mare armăsar în galop liber; la stânga era un stindard argintiu pe câmp albastru - o corabie cu prova ca o lebădă plutind pe mare; iar în spatele celui mai înalt jilţ era desfăşurat un stindard măreţ înfăţişând un copac înflorit alb pe un câmp negru, sub o coroană lucindă şi şapte stele scăpărătoare. Pe acest tron şedea un bărbat îmbrăcat în zale, cu o sabie mare pusă pe genunchi, dar fără coif. Şi când hobbiţii se apropiară, el se ridică în picioare. Şi atunci îl recunoscură, chiar dacă se schimbase atât de mult, căci era înalt, cu faţa strălucind de bucurie, regesc în toate cele, seniorul oamenilor, cu păr ca pana corbului şi ochi de culoarea oţelului.
Frodo alergă spre el, urmat îndeaproape de Sam.
- Măi, da’ asta pune capac la toate! strigă Sam. Ori eşti Pas Mare, ori încă visez!
- Da, Sam, Pas Mare, răspunse Aragorn. Cale lungă, nu-i aşa, din Bree, unde nu ţi-a plăcut defel înfăţişarea mea? Cale lungă pentru noi toţi, dar drumul vostru a fost cel mai întunecat dintre toate.
La aceste vorbe, spre uluiala şi zăpăceala lui Sam, Aragorn se înclină în faţa lor, îndoindu-şi un genunchi; apoi, luându-i de mână, pe Frodo în dreapta sa şi pe Sam în stânga, îi duse la tron, îi aşeză pe el, apoi se răsuci spre oamenii şi căpitanii aflaţi în apropiere şi strigă cu glas tare, să se audă peste întreaga armie:
- Slăviţi să fie cu slavă mare!
Şi după ce strigătul bucuros se înălţă din piepturile lor şi apoi se stinse, un menestrel din Gondor păşi în faţă, îngenunche şi, spre deplina şi suprema încântare a lui Sam, ceru voie să cânte. Şi numai ce spuse:
- Voi! seniori şi căpitani şi oameni neînfricaţi şi neînvinşi, regi şi prinţi, şi bărbaţi chipeşi din Gondor, şi Călăreţi din Rohan, şi voi fii ai lui Elrond şi dúnedaini din Miazănoapte, elfi şi gnomi, şi inimi mari din Comitat, şi voi, seminţie liberă din Apus, ascultaţi acum la cântecul nou. Căci vă voi cânta despre Frodo cel cu Nouă Degete şi despre Inelul Osândei.
Şi auzind Sam acestea, izbucni într-un hohot răsunător de râs, atât era de încântat, şi se ridică în picioare şi strigă:
- Ah, măreaţă slavă şi strălucire! Toate dorinţele mi s-au împlinit!
Şi izbucni în plâns.
Iar oştenii râdeau cu un ochi şi plângeau cu celălalt şi între atâtea hohote şi lacrimi glasul limpede al menestrelului se înălţă precum argintul şi aurul şi toţi bărbaţii aceia tăcură. Iar menestrelul cântă, ba în graiul elfilor, ba în cel apusean, până când inimile lor, rănite de vorbe dulci, se revărsară de prea-umplere şi bucuria lor era precum spadele, şi gândurile lor îi duseră spre meleaguri unde durerea şi încântarea se împleteau şi unde lacrimile erau însuşi vinul binecuvântării.
Într-un târziu, când Soarele coborî de la chindie şi umbrele copacilor se alungiră, menestrelul îşi sfârşi cântarea.
- Slăviţi să fie cu slavă mare! spuse şi îngenunche.
Aragorn se ridică în picioare şi o dată cu el se puse în mişcare întreaga armie şi se îndreptară spre corturile mari anume pregătite, pentru a mânca, a bea şi a se veseli cât mai rămăsese din acea zi.
Frodo şi Sam fură duşi în altă parte, la un cort unde li se ceru să se dezbrace de vechile lor veşminte care fură apoi frumos împăturite şi puse cu cinstire la o parte; în locul lor li se dădură straie noi şi curate. Apoi veni Gandalf, aducând în braţe, spre mirarea lui Frodo, sabia şi mantia elfă şi vesta din mithril ce-i fuseseră luate în Mordor. Lui Sam îi aduse o vestă de za aurită şi mantia lui elfă, curăţată de mânjeală şi dreasă în toate stricăciunile pe care le suferise; la urmă puse în faţa lor două săbii.
- Nu doresc nici o sabie, spuse Frodo.
- În seara asta va trebui să porţi una, spuse Gandalf.
Atunci Frodo luă sabia mică ce fusese a lui Sam şi fusese pusă lângă el în Cirith Ungol.
- Pe Sting ţi-o dau ţie, Sam, spuse el.
- Nu, stăpâne! Domnu’ Bilbo domniei voastre v-a dat-o, dimpreună cu vesta de argint; n-ar dori s-o poarte altcineva în asemenea clipe.
Frodo cedă; iar Gandalf, ca şi când ar fi fost scutierul lor, îngenunche şi le prinse săbiile în jurul mijlocului, apoi se ridică şi aşeză pe creştetele lor câte un cerc de argint. Astfel gătiţi, se duseră la marele banchet: şi şezură la masa Regelui împreună cu Gandalf şi cu Regele Éomer din Rohan, şi cu Prinţul Imrahil, şi cu toţi căpitanii cei mari; şi acolo se aflau şi Gimli, şi Legolas.
Dar când fu adus vinul după cele câteva clipe de Tăcere în Picioare, intrară doi scutieri ca să-l servească pe Rege; sau asta păreau a fi: unul era înveşmântat în argintiu şi negru, asemenea Străjerilor din Minas Tirith, iar celălalt în alb şi verde. Sam însă se întrebă în sinea lui ce căutau puştanii ăştia într-o oştire de bărbaţi în toată firea. Dar când cei doi se apropiară şi îi zări mai bine, exclamă dintr-o dată:
- Ia’n priviţi, domnu’ Frodo! Uitaţi-vă aici! Doar n-o fi chiar Pippin! Adică domnu’ Peregrin Took, aş zice mai bine, şi domnu’ Merry! Măiculiţă, ce-au mai crescut! Bată-mă să mă bată. Sunt mai multe poveşti de spus aici, bag seamă, nu numai a noastră.
- Chiar aşa, zise Pippin răsucindu-se spre el. Şi-o să începem să le spunem de cum se termină banchetul ăsta. Între timp, cearcă-l pe Gandalf. Nu mai e chiar atât de scump la vorbă cum era, doar că acum râde mai mult decât vorbeşte. Până una-alta, Merry şi cu mine suntem prinşi de treburi. Suntem cavaleri ai Oraşului şi ai Obştii, după cum bănuiesc că bagi de seamă.
Şi se sfârşi şi ziua aceea de bucurie; şi când Soarele dispăru dincolo de orizont şi Luna rotundă se înalţă încet peste ceţurile Anduinului şi sclipi printre frunzele fremătătoare, Frodo şi Sam se aşezară sub copacii şopotitori înconjuraţi de miresmele frumosului Ithilien; şi statură la vorbă până târziu în noapte, împreună cu Merry şi Pippin şi Gandalf, şi după o vreme li se alăturară şi Legolas şi Gimli. Astfel aflară Frodo şi Sam multe din cele ce s-au petrecut cu Însoţitorii Inelului după ce Frăţia lor s-a rupt în acea blestemata zi la Parth Galen, aproape de Cascadele Rauros; şi tot mereu mai era ceva de întrebat şi încă şi mai multe de spus.
Orci, copaci vorbitori, leghe întregi de iarbă, călăreţi în galop, grote sclipitoare, turnuri albe, săli daurite, bătălii, corăbii înalte plutind pe ape, toate acestea trecură prin faţa minţii lui Sam până când simţi ce-l apucă ameţeala. Dar printre toate acestea, nu se mai sătura să se minuneze de cât crescuseră Merry şi Pippin; îi puse spate în spate cu Frodo şi cu sine însuşi. Se scarpină în cap.
- Nu pricep, la vârsta noastră! spuse. Da’ asta e: sunteţi cu trei degete mai înalţi decât ar trebui să fiţi, ori oi fi eu pitic.
- Pitic nu eşti, câtuşi de puţin[8], pufni Gimli. Da’ ce vorbesc eu aici? Dacă muritorii beau licori de-ale enţilor, doar nu s-ar aştepta să iasă din ei ţucale de bere.
- Licorile enţilor? făcu Sam. Iar mă ameţiţi cu enţii ăştia; da’ să mă trăsnească şi tot nu pricep ce-s ăia. O’ să ne ia câteva săptămâni bune până punem toate astea cap la cap.
- Săptămâni, că bine zici, încuviinţă Pippin. După care îl încuiem pe Frodo într-un turn în Minas Tirith, ca să pună totul pe hârtie. Altfel o să uite jumătate din ce s-a petrecut şi sărmanul Bilbo o să fie cumplit de dezamăgit.
8