Într-un târziu Gandalf se ridică.
- Mâinile Regelui sunt mâini de tămăduitor, dragii mei, spuse el. Dar voi aţi fost chiar în pragul morţii înainte să apuce el să vă recheme, punându-şi la bătaie întreaga sa putere. Şi să vă trimită în somnul dulce al uitării. Şi chiar dacă aţi dormit îndelung şi binecuvântat, e vremea să vă duceţi din nou la culcare.
- Şi nu numai Sam şi Frodo! răspunse Gimli, ci şi tu, Pippin. Te iubesc măcar pentru câte suferinţe mi-ai pricinuit, pe care n-am să le uit nicicând. Şi n-am să uit nici cum te-am găsit pe colina aia în ultima bătălie. Dacă n-ar fi fost Gimli gnomul, te-am fi pierdut atunci. Dar acum ştiu cum arată o labă de hobbit, chiar dacă e singurul lucru ce se poate vedea sub o grămadă de hoituri. Şi când am ridicat stârvul ăla uriaş de pe tine, puneam mâna-n foc că erai mort. Îmi venea să-mi smulg barba. Şi n-a trecut decât o zi de când eşti iar pe picioarele tale. Aşa că la culcare, hai! Şi eu mă duc.
- Iar eu mă voi plimba prin pădurile acestei ţări minunate, şi-atât mi-ajunge ca să mă odihnesc. În zilele ce vor veni, dacă va îngădui seniorul meu elf, o parte din seminţia noastră se va strămuta aici şi atunci meleagul acesta va fi binecuvântat o vreme. O vreme: o lună, o viaţă, o sută de ani de-ai oamenilor. Dar Anduin e aproape şi Anduinul duce spre Mare. Spre Mare!
Astfel cântând, Legolas se depărta pe colină la vale.
Plecară şi ceilalţi, iar Frodo şi Sam se duseră la paturile lor şi se culcară. Şi a doua zi dimineaţa se treziră din nou plini de speranţe şi în deplină pace; şi multe zile petrecură astfel în Ithilien. Căci Câmpia Cormallen, unde era strânsă acum oştirea, se găsea în apropiere de Henneth Annûn, iar pârâul care curgea pe cascadele sale putea fi auzit noaptea prăvălindu-se prin poarta stâncoasă şi trecând prin zăvoaiele înflorite, până în apele Anduinului, nu departe de Insula Cair Andros. Hobbiţii hălăduiau prin toate părţile, vizitând locurile pe unde trecuseră înainte; şi-n tot acest timp Sam nădăjduia ca în umbra pădurilor sau în vreo dumbravă tainică să zărească, măcar preţ de o clipă, un olifant din cei mari. Şi când află că, la asediul Gondorului, fuseseră nenumărate fiinţe din acestea, dar toate fuseseră nimicite, socoti că asta era o pierdere tristă.
- Ce să zic, o fi să nu putem fi în toate părţile deodată, oftă el. Da’mi vine să cred că am pierdut multe.
Între timp, armata se pregătea pentru întoarcerea în Minas Tirith. Cei istoviţi se odihneau, cei răniţi se tămăduiau. Căci unii dintre ei avuseseră mult de furcă şi de luptat cu Răsăritenii şi Sudiştii rămaşi, până când toţi au fost puşi cu botul pe labe. Şi ultimii care s-au întors au fost cei care pătrunseseră în Mordor şi distruseseră fortăreţele din nordul ţării.
Dar veni şi vremea când, la apropierea lunii mai, Căpitanii Apusului porniră din nou la drum, se îmbarcară în corăbii cu toţi oamenii lor şi astfel străbătură Anduinul de la Cair Andros până la Osgiliath; acolo făcură popas o zi; în ziua următoare ajunseră la câmpiile verzi ale Pelennorului şi văzură din nou turnurile albe de sub înaltul Mindolluin, Oraşul Oamenilor din Gondor, ultimul vestigiu al Apusimii, care trecuse prin întunecime şi foc pentru a începe o nouă zi.
Şi acolo, în mijlocul câmpurilor, îşi ridicară corturile şi aşteptară venirea dimineţii; căci era Ajunul lunii Mai şi Regele avea să Pătrundă pe Poarta Oraşului o dată cu răsăritul Soarelui.
V
Majordomul şi Regele
Oraşul Gondor era apăsat de mari îndoieli şi de o teamă cumplită. Vremea frumoasă şi soarele limpede păreau a-i lua în derâdere pe acei oameni care aveau prea puţină nădejde şi care, în fiecare dimineaţă, nu aşteptau altceva decât vestea osândei. Seniorul lor murise pârjolit, mort zăcea Regele din Rohan în citadela lor, iar regele cel nou abia venise la ei pe timp de noapte, ca să plece din nou la un război cu puteri mult prea întunecate şi înspăimântătoare ca să poată fi învinse de vreun om, oricât de puternic sau viteaz ar fi fost acesta. Veştile întârziau să sosească. După ce armia părăsise Valea Morgul şi o apucase pe drumul dinspre miazănoapte şi sub umbra munţilor, nici un sol nu se întorsese şi nu se auzise nici un zvon despre ceea ce se petrecea în Răsăritul ameninţător.
La două zile după plecarea Căpitanilor, Lady Éowyn le rugă pe femeile care o îngrijeau să-i aducă veşmintele şi se ridică din pat fără să ţină seamă de împotrivirea lor; după ce ele o ajutară să se îmbrace şi îi sprijiniră braţul într-o eşarfa din pânză, Éowyn se duse la Supraveghetorul Caselor Tămăduirii.
- Domnule, spuse ea, sunt pradă unei mari nelinişti şi nu mai pot lenevi în pat.
- Domniţă, încă nu sunteţi tămăduită, iar eu am primit poruncă să mă îngrijesc cu osebire de Domnia voastră. Nu ar fi trebuit să vă ridicaţi din pat încă şapte zile, aşa mi s-a spus. Vă rog, prin urmare, să vă duceţi înapoi.
- Sunt tămăduită, cel puţin la trup, doar braţul stâng mă mai supără, dar şi acesta puţin. Dar o să mă îmbolnăvesc din nou dacă nu mi se dă ceva de făcut. Nu s-au primit veşti despre război? Femeile nu-mi pot spune nimic.
- Nici o veste, în afară de acea că Seniorii s-au îndreptat spre Valea Morgul; şi oamenii spun că noul căpitan venit de la Miazănoapte comandă acum oştirea. E un senior mare şi un tămăduitor; şi mie mi se pare tare ciudat, dacă-mi daţi voie s-o spun, ca mâna tămăduitoare să poarte şi sabie. Nu-i un lucru obişnuit în Gondor, chiar dacă odată a fost aşa, de e să dăm crezare vechilor poveşti. Dar timp de mulţi ani noi, tămăduitorii, n-am căutat decât să dregem spintecăturile pricinuite de oamenii purtători de săbii. Cu toate că avem destule stricăciuni şi fără aceştia: lumea e plină de suferinţe şi nenorociri chiar şi fără războaie care să le înmulţească.
- E de ajuns un singur duşman, nu doi, să aprindă războiul, domnule, răspunse Éowyn. Iar cei care nu poartă sabie pot să moară din pricina lor. Ai dori poate ca poporul din Gondor să nu facă altceva decât să-ţi strângă dumitale ierburi, în vreme ce Seniorul Întunecimii strânge armate? Pe lângă asta, nu e totdeauna bine să-ţi tămăduieşti trupul, cum nu e întotdeauna rău să mori în bătălie, chiar dacă în chinuri cumplite. Dacă mi s-ar îngădui, în acest ceas întunecat aş alege-o pe-a doua.
Supraveghetorul o privi cu atenţie. Stătea acolo înaltă, cu ochii strălucind pe chipul ei alb, iar când se întoarse ca să se uite pe fereastra de la încăperea lui, care dădea spre răsărit, îşi încleşta mâna dreaptă. El oftă şi clătină din cap. După câteva clipe de tăcere, Éowyn se răsuci spre el.
- Nu e nimic de făcut aici? îl întrebă. Cine porunceşte în oraşul acesta?
- Prea bine nu ştiu. Nu-s lucruri care să mă privească pe mine. Mai-marele Călăreţilor din Rohan este un mareşal; apoi Seniorul Húrin este în fruntea oştenilor din Gondor. Dar Seniorul Faramir este de drept Majordomul Oraşului.
- Unde-l pot găsi?
- În casa aceasta, domniţă. A fost rănit grav, dar acum s-a întremat şi e pe calea cea bună. Dar nu ştiu…