- Vrei, te rog, să mă duci la el? Atunci vei şti.
Seniorul Faramir se plimba singur prin grădina Caselor Tămăduirii, lumina soarelui îl încălzea şi el simţea că viaţa curge din nou prin venele sale; dar inima îi era grea şi privirile aţintite peste zidul grădinii, către răsărit. Apropiindu-se, Supraveghetorul îi rosti numele, iar el se răsuci şi o văzu pe Lady Éowyn din Rohan; şi se simţi cuprins de milă, căci îi citea pe chip suferinţa şi ochiului său pătrunzător nu-i scăpară amărăciunea şi neliniştea ei.
- Măria ta, spuse Supraveghetorul, iat-o pe Lady Éowyn din Rohan. L-a însoţit pe rege şi a fost rănită grav şi se află acum în grija mea. Dar nu este mulţumită şi doreşte să vorbească Majordomului Oraşului.
- Să nu-l înţelegi greşit, domnul meu, zise Éowyn. Nu lipsa de grijă mă îndurerează. Nici o altă casă n-ar putea fi mai frumoasă pentru cei ce doresc să se tămăduiască. Dar nu pot să stau în lenevie, în nemişcare, închisă în cuşcă. Mi-am căutat moartea în bătălie. Dar n-am murit şi bătălia continuă.
La un semn al lui Faramir, Supraveghetorul se înclină şi plecă.
- Ce-ai dori să fac, domniţă? Şi eu sunt prizonier în mâinile tămăduitorilor.
Se uită la ea şi, fiind un om pe care mila îl mişca până-n adâncul sufletului, simţi ca şi cum i se sfâşia inima în faţa frumuseţii ei adumbrite de durere. Iar ea îl privi şi văzu bunătatea gravă din ochii lui, dar ştia de asemenea, ca o fiinţă ce crescuse printre oşteni, că în faţa ei se afla un bărbat pe care nici un Călăreţ al Obştei nu-l putea întrece în bătălie.
- Ce doreşti? întrebă el din nou. Dacă stă în puterea mea să fac, voi face.
- Aş dori să-l chemi pe acest Supraveghetor şi să-l rogi lase să plec, spuse ea; dar cu toate că vorbele ei erau mândre, inima ei şovăi şi pentru prima oară se simţi cuprinsă de îndoială faţă de ea însăşi. Se gândi că poate acest bărbat înalt, aspru şi blând totodată o va crede capricioasă, o copilă care n-are destulă dârzenie pentru a duce o treabă plicticoasă până la capăt.
- Şi eu sunt ţinut aici de Supraveghetor, răspunse Faramir. Şi încă nu mă aflu la cârma acestui Oraş. Dar chiar dacă m-aş afla, tot de sfatul lui aş asculta, căci el ştie cel mai bine ce-i de făcut, şi nu i-aş încălca povaţa, decât dacă mă împinge o mare nevoie.
- Dar eu nu doresc să mă tămăduiesc, spuse ea. Vreau să mă sui pe cal şi să plec la război, ca fratele meu Éomer, sau mai curând ca Théoden regele, căci el a murit şi acum are parte şi de glorie şi de pace.
- E prea târziu, domniţă, să-i mai urmezi pe Căpitani, chiar dacă ai fi în deplină putere. Cât despre moartea în bătălie, ne poate încă paşte pe toţi, fie c-o dorim sau nu. Şi vei fi mult mai pregătită să o înfrunţi aşa cum doreşti dacă, acum cât încă mai este timp, te supui poruncii date de Tămăduitor. Şi domnia ta şi eu trebuie să îndurăm cu răbdare ceasurile de aşteptare.
Ea nu răspunse, dar privind-o lui Faramir i se păru că ceva parcă se îmblânzise în ea, ca un îngheţ amarnic ce se înmoaie la prima suflare timidă a Primăverii. O lacrimă apăru în ochii ei şi se prelinse pe obraz, ca un strălucitor strop de ploaie. Capul ei mândru se aplecă puţin. Apoi încet, parcă vorbindu-şi sieşi, ea spuse:
- Dar tămăduitorii vor să mă ţină la pat încă şapte zile. Iar fereastra mea nu dă spre răsărit.
Vocea ei era ca aceea a unei copiliţe cuprinse de tristeţe. Faramir zâmbi, cu toate că inima lui era plină de milă.
- Fereastra nu dă spre răsărit? întrebă el. Păi, ăsta e un lucru ce poate fi îndreptat. O să vorbesc cu Supraveghetorul. Dacă vei rămâne în casa aceasta, domniţă, în grija noastră, şi te vei odihni atât cât trebuie, atunci te vei putea plimba prin această grădină după pofta inimii; şi vei privi către răsărit, într-acolo unde s-au dus toate nădejdile noastre. Şi aici mă vei găsi pe mine, preumblându-mă şi aşteptând şi îndreptându-mi şi eu privirile către răsărit. Şi tare mi-ai mai uşura grijile dacă mi-ai vorbi sau te-ai plimba când şi când cu mine.
Atunci ea îşi înălţă capul şi-l privi din nou în ochi; şi obrajii ei palizi se îmbujorară uşor.
- Cum să-ţi uşurez grijile, domnul meu? Iar eu nu doresc vorba oamenilor vii.
- Dar răspunsul meu sincer ai dori totuşi să-l auzi?
- Da.
- Atunci, Éowyn din Rohan, îţi spun că eşti frumoasă. În văile dintre munţii noştri sunt flori frumoase şi strălucitoare, şi copile încă şi mai frumoase; dar nici floare şi nici domniţă atât de minunată şi atât de tristă nu mi-a fost încă dat să văd în Gondor. Cine ştie, poate că mai sunt doar câteva zile până ca întunecimea să cadă peste lumea noastră, iar când o fi să vină, nădăjduiesc s-o înfrunt fără teamă; dar mi-ar fi mai uşoară inima dacă, atâta vreme cât mai străluce soarele, te-aş putea vedea. Căci amândoi am trecut pe sub aripa Umbrei şi aceeaşi mână ne-a tras îndărăt.
- Vai, nu şi pe mine, domnul meu! Umbra este încă asupra mea. Nu-ţi căuta în mine tămăduirea! Sunt o fecioară obişnuită să port scutul şi mâna nu mi-e blândă. Dar îţi mulţumesc măcar pentru că nu mai sunt silită să stau în camera mea. Mă voi plimba dincolo de zidurile ei, cu îngăduinţa Majordomului Oraşului.
Şi cu acestea, făcu o plecăciune şi porni înapoi spre casă. Faramir însă se plimbă încă multă vreme în grădină şi privirile sale se îndreptau acum mai mult spre casă decât spre zidurile de la răsărit.
Când ajunse în camera sa, îl chemă pe Supraveghetor şi află de la el tot ce ştia despre Domniţa din Rohan.
- Dar nu mă îndoiesc, stăpâne, că vei afla mai multe de la piticuţul care e cu noi; căci, din câte se spune, el a fost în suita regelui şi s-a aflat lângă Domniţă până la sfârşit.
Astfel că Merry a fost trimis la Faramir şi cât a mai durat ziua aceea au stat ei doi îndelung de vorbă şi Faramir a aflat multe, chiar mai multe decât a pus Merry în vorbele sale; şi şi-a spus că acum pricepea câte ceva din suferinţa şi neliniştea lui Éowyn din Rohan. Şi în înserarea frumoasă, Faramir şi Merry s-au plimbat în grădină, dar ea nu a apărut.
Însă a doua zi dimineaţă, când a ieşit din Casele Tămăduirii, Faramir a zărit-o stând sus pe ziduri; era înveşmântată în alb şi strălucea în soare. Şi când a strigat-o, ea a coborât şi apoi s-au plimbat pe pajişte sau s-au aşezat sub un copac verde şi au vorbit şi au tăcut împreună. Şi astfel au făcut în toate zilele care au urmat. Şi Supraveghetorul, privind de la fereastră, se bucura în inima sa, căci el era un tămăduitor şi grija lui era cu mult uşurată; şi nu mai încăpea îndoială că, deşi teama şi presimţirile negre îngreunau inimile oamenilor, cei doi aflaţi sub oblăduirea lui înfloreau şi puterile le reveneau pe zi ce trecea.
Şi a venit şi a cincea zi de când Lady Éowyn l-a întâlnit pentru prima oară pe Faramir; stăteau din nou unul lângă altul pe zidul Oraşului, privind în depărtare. Nici o veste nu se primise şi inimile tuturor erau întunecate. Vremea, şi ea, se înnegurase. Se lăsase frigul. Vântul stârnit în timpul nopţii sufla acum tăios dinspre miazănoapte şi se înteţea; iar pământurile din jur arătau cenuşii şi mohorâte.
Se îmbrăcaseră cu veşminte călduroase şi mantii groase, iar Lady Éowyn purta şi o pelerină largă, de culoarea nopţilor adânci de vară, împodobită cu stele de argint la poale şi în jurul gâtului. Faramir ceruse să i se trimită pelerina aceasta care era a lui şi pe care i-o aşezase pe umeri; şi privind-o îşi spuse că Éowyn era încă şi mai frumoasă şi arăta ca o regină aşa cum stătea acolo, lângă el. Pelerina fusese ţesută pentru mama lui, Finduilas din Amroth, care murise înainte de vreme, rămânând pentru el doar ca o amintire a frumuseţii unor zile tare îndepărtate şi a primei lui dureri; iar pelerina ei i se părea drept foarte potrivită pentru frumuseţea şi tristeţea lui Éowyn.