Tremurând ca înfiorată sub pelerina aceea înstelată, Éowyn privi către miazănoapte, undeva deasupra pământurilor cenuşii din acea parte, în chiar ochiul vântului rece, unde cerul arăta necruţător şi limpede.
- La ce te uiţi, Éowyn? întrebă Faramir.
- Nu acolo se află Poarta Neagră? Şi n-ar trebui ca el să fi ajuns de-acum la ea? Au trecut şapte zile de când a plecat.
- Şapte zile, da. Dar să nu mă judeci greşit dacă-ţi voi spune că zilele astea mi-au adus o asemenea bucurie şi o asemenea suferinţă cum nu gândeam că am să simt vreodată. Bucuria de a te vedea pe tine; iar suferinţă pentru că acum teama şi îndoiala pe care mi le trezeşte ceasul acesta rău au devenit şi mai apăsătoare. Éowyn, n-aş vrea ca lumea asta să se sfârşească tocmai acum şi să pierd atât de curând ceea ce-am găsit.
- Să pierzi ce-ai găsit, domnul meu? întrebă ea, privindu-l cu un aer grav, dar cu blândeţe în ochi. Nu ştiu ce ai găsit în aste zile şi ai putea pierde. Dar, prietene, haide să nu vorbim despre asemenea lucruri! Să nu vorbim defel! Mă aflu pe o muchie înspăimântătoare, iar genunea de la picioarele mele e cufundată în beznă şi nu pot şti dacă în urmă-mi e vreo rază de lumină. Căci nu mă pot întoarce. Aştept o lovitură a soartei.
- Da, cu toţii aşteptăm o lovitură a soartei, spuse Faramir şi apoi tăcură amândoi; şi cum stăteau acolo, pe zid, li se păru că vântul încetează să mai sufle şi că lumina se stinge şi Soarele se înceţoşează şi că amuţesc toate zgomotele din Oraş şi de peste tot împrejurul lui: nu se mai auzeau nici vântul, nici voci sau chemări de pasăre, ori foşnet de frunze, nici măcar propria lor răsuflare n-o mai auzeau: înseşi inimile lor încetaseră să bată. Timpul se oprise locului.
Şi stând ei aşa, mâinile lor se atinseră şi se încleştară una de alta fără ca ei să-şi dea seama. Încă mai aşteptau ceva ce nici ei nu ştiau. La un moment dat li se năzări că peste crestele munţilor din depărtare creştea un alt munte uriaş, un munte de întunecime, înălţându-se ca un val ce avea să înghită lumea, şi în jurul lui scăpărau fulgere; apoi pământul fu străbătut de o zguduire şi simţiră zidurile Oraşului clătinându-se. Un sunet ca un oftat se auzi dinspre pământurile din jur; şi inimile lor prinseră din nou a bate.
- Îmi aduce aminte de Númenor, spuse Faramir, mirat de propria sa voce.
- De Númenor?
- Da, de ţara Apusimii, căzută în ruină, şi de marele val de întuneric ce s-a întins peste câmpiile sale verzi şi peste dealuri, şi s-a tot întins întunecimea de neînvins. O visez adesea.
- Şi gândeşti că acum vine Întunecimea? Întunecimea de Neînvins:
Brusc, se lipi de el.
- Nu, zise Faramir, privindu-i chipul. Era doar ceea ce vedeam în mintea mea. Nu ştiu ce se întâmplă. Dacă e să mă iau după judecata mea, aş zice că ne-a lovit un mare rău şi că sfârşitul ne e aproape. Dar inima îmi spune altminteri; şi mădularele mi-s uşoare m-au cuprins o speranţă şi o bucurie pe care n-am cum să le explic. Éowyn, Éowyn, Domniţă Dalbă a Rohanului, în ceasul acesta nu cred că e vreo întunecime care să poată dăinui!
Şi aplecându-se o sărută pe frunte.
Şi au rămas acolo, pe zidurile Oraşului Gondor, şi un vânt mare s-a sfârşit şi a început să sufle şi părul lor, cel negru ca pana corbului şi cel bălai, flutura împletindu-şi şuviţele. Şi Umbra s-a îndepărtat şi Soarele s-a dezvăluit şi lumina s-a revărsat deplină; şi apele Anduinului sclipeau precum argintul şi în toate casele Oraşului oamenii au început să cânte de bucuria care le inunda inimile dintr-un izvor neştiut de ei.
Şi înainte ca Soarele să se depărteze mult de crucea amiezei şi de zenitul răsăritean, un mare Vultur s-a ivit în zbor, aducând veşti dincolo de orice speranţă, de la Seniorii Apusului, şi astfel striga eclass="underline"
Şi oamenii cântau pe străzile Oraşului.
Zilele au urmat aurite, primăvara şi vara au venit deodată, benchetuind pe câmpiile Gondorului. Iar veştile soseau acum, aduse de călăreţi iuţi, din Cair Andros, despre toate cele ce se făcuseră acolo şi Oraşul se pregătea pentru venirea Regelui. Merry a fost chemat să se alăture căruţelor care duceau provizii de mâncare în Osgiliath şi de acolo, cu corăbiile, până în Cair Andros; Faramir însă nu s-a dus, căci acum, tămăduit fiind, a luat cârma Oraşului ca Majordom al acestuia, chiar dacă pentru scurt timp, şi datoria lui era să pregătească toate cele pentru acela care avea să-l înlocuiască.
Nici Éowyn nu s-a dus, cu toate că fratele ei i-a trimis vorbă, rugând-o să vină pe câmpia Cormallen. Faramir tare s-a mirat de aceasta, dar acum o vedea rareori, căci avea multe pe cap; iar ea rămăsese mai departe în Casele Tămăduirii şi se plimba singură prin grădină şi chipul ei şi-a pierdut din nou roşeaţa şi părea că în tot Oraşul ea singură suferea şi era tristă. Şi Supraveghetorul Caselor era tare îngrijat din pricina asta, astfel că s-a dus să-i spună lui Faramir.
Atunci Faramir veni s-o caute pe Éowyn şi împreună se urcară încă o dată pe zid, şi el o întrebă:
- Éowyn, de ce stai aici şi nu te duci să te bucuri şi tu de revedere în Cormallen, dincolo de Cair Andros, unde te aşteaptă fratele tău?
- Chiar nu ştii de ce? întrebă ea la rândul ei.
- Două pot să fie pricinile, răspunse el, dar nu ştiu care este cea adevărată.
- Nu-mi plac ghicitorile. Aşa că vorbeşte mai pe înţeles!
- Dacă asta ţi-e voia, domniţă, atunci îţi spun: nu vrei să te duci pentru că te-a chemat doar fratele tău şi a-l privi pe Seniorul Aragorn, moştenitorul lui Elendil, în ceasul acesta de triumf nu-ţi aduce nici o bucurie. Sau pentru că nu m-am dus nici eu şi doreşti să-mi fii în apropiere. Şi poate din amândouă pricinile şi nici măcar tu nu poţi alege între ele. Éowyn, oare nu mă iubeşti sau n-ai să mă iubeşti?
- Mi-aş dori să fiu iubită de altul, răspunse ea. Dar nu doresc mila nici unui bărbat.
- Ştiu asta. Îţi doreai să ai parte de dragostea Seniorului Aragorn. Pentru că este slăvit şi puternic şi doreai să ai parte de faimă şi glorie şi să te înalţi mult deasupra tuturor vietăţilor mărunte care se târăsc pe pământ. Şi aşa cum priveşte un oştean de rând către o mare căpetenie, la fel îl priveai şi tu şi ţi se părea o fiinţă minunată. Căci aşa şi este, un adevărat senior printre oameni, cel mai mare ce se află acum. Dar când el ţi-a arătat numai înţelegere şi milă, atunci nu ţi-ai mai dorit nimic, decât o moarte curajoasă în bătălie. Uită-te în ochii mei, Éowyn!
Şi Éowyn se uită în ochii lui îndelung şi fără să clipească; şi Faramir spuse:
- Nu dispreţui mila care este darul unei inimi bune, Éowyn! Dar eu nu-ţi dăruiesc mila mea. Căci tu eşti o domniţă slăvită şi vitează şi ţi-ai câştigat singură faima şi nu vei fi uitată; şi eşti frumoasă, domniţă, cutez a spune, mai frumoasă decât s-ar afla cuvinte chiar şi-n limba elfică să o zică. Şi te iubesc. Odată mi-a fost milă de tristeţea ta. Dar acum, chiar de n-ai mai fi tristă, chiar de n-ai avea nici o spaimă şi n-ai duce lipsă de nimic, chiar de-ai fi binecuvântata Regină a Gondorului, tot te-aş iubi. Éowyn, oare nu mă iubeşti?