Şi atunci inima lui Éowyn se înduplecă sau cel puţin ea începu să-i înţeleagă glasul. Şi frigul iernii o părăsi şi soarele străluci asupra ei.
- Stau în Minas Anor, Turnul Soarelui, spuse ea, şi, uite! Umbra s-a îndepărtat! Nu voi mai fi fecioara obişnuită să poarte scutul şi nu mă voi mai lua la întrecere cu călăreţii, şi nu mă voi mai bucura doar la auzul cântecelor despre război. Voi fi o tămăduitoare şi voi iubi toate cele ce cresc şi nu-s sterpe. Privi din nou spre Faramir şi adăugă: Nu mai doresc să fiu regină.
Auzind acestea, Faramir izbucni într-un râs plin de veselie.
- E bine, aşa e bine, zise el, căci eu nu sunt rege. Dar mă voi însura cu Domniţa Dalbă din Rohan, dacă aceasta este dorinţa ei. Şi dacă ea doreşte, atunci vom trece Râul şi în zilele mai fericite ce vor urma vom trăi în frumosul Ithilien şi acolo vom face o grădină. Şi toate vor creşte acolo cu bucurie dacă va veni Domniţa Dalbă.
- Înseamnă că va trebui să-mi părăsesc neamul meu, omule din Gondor? întrebă ea. Şi vei vrea ca neamul tău mândru să spună despre tine: „Iată-l pe seniorul care a îmblânzit o sălbatică fecioară obişnuită să poarte scutul, venită de la Miazănoapte. Nu se afla nici o femeie în seminţia númeroneenilor pe care s-o aleagă?”, aşa vei vrea să spună?
- Aşa voi vrea, spuse Faramir.
Şi o luă în braţele sale, şi o sărută sub cerul însorit, şi nu-i păsa că stăteau sus de tot, pe ziduri, în văzul multora. Şi, într-adevăr, mulţi i-au văzut şi au văzut lumina ce-i învăluia atunci când au coborât de pe zid şi s-au îndreptat ţinându-se de mână către Casele Tămăduirii.
Iar către Supraveghetorul Caselor Tămăduirii spuse:
- Iat-o pe Domniţa Éowyn a Rohanului, acum este tămăduită.
- Înseamnă că nu trebuie s-o mai ţin în grija mea, zise Supraveghetorul, şi îmi iau rămas-bun de la ea şi îi urez să nu mai fie nicicând rănită sau să sufere de vreo boală. O dau acum în grija Majordomului Oraşului până la întoarcerea fratelui ei.
Dar Éowyn răspunse:
- Numai că acum când am voie să plec, aş dori să rămân. Căci această Casă a devenit pentru mine cea mai binecuvântată dintre toate.
Astfel că a rămas acolo până când a venit Regele Éomer.
Toate erau acum pregătite în Oraş; se adunase o mare de oameni, căci vestea se răspândise în fiece colţ al Gondorului, de la Min-Rimmon până la Pinnath Golin şi chiar până la îndepărtatele coaste ale mării; şi toată suflarea care putea veni în Oraş s-a grăbit să vină. Iar Oraşul era din nou plin cu femei şi copii frumoşi, întorşi la casele lor cu braţele încărcate de flori; din Dol Amroth au venit harpiştii care cântau cel mai măiastru la harpă din întreaga ţară; şi erau cântăreţi la violă şi la flaut şi la corni de argint, şi cântăreţi cu voci de cleştar, sosiţi din văile Lebenninului.
Şi a venit şi seara în care de pe ziduri se puteau zări corturile ridicate pe câmpie şi întreaga noapte au ars făcliile în vreme ce bărbaţii au stat să aştepte ivirea zorilor. Şi când soarele s-a înălţat în dimineaţa limpede, deasupra munţilor de la Răsărit peste care nu mai atârnau umbrele, atunci bătură toate clopotele şi toate flamurile se desfăcură şi fluturară în vânt; şi pe Turnul Alb al citadelei fu înălţat pentru ultima oară în Gondor stindardul Majordomilor, de un alb-strălucitor, asemenea zăpezii proaspete în soare, fără nici un însemn sau blazon pe el.
Căpitanii Apusului se aflau acum în fruntea oastei lor şi se îndreptau spre Oraş, iar norodul îi văzu înaintând rând după rând, sclipind şi scânteind în razele tinere ale soarelui şi scăpărând ca argintul. Astfel ajunseră în faţa Porţii şi se opriră la câteva sute de paşi de ziduri. Aripile Porţii nu fuseseră încă reparate, în locul lor însă era o barieră, şi acolo stăteau oameni în armuri argintii cu negru, cu săbiile lor lungi scoase din teci. În faţa barierei aştepta Faramir Majordomul, şi Húrin, Păstrătorul Cheilor, şi alţi căpitani ai Gondorului şi Domniţa Éowyn din Rohan împreună cu Elfhelm Mareşalul şi nenumăraţi căpitani ai Obştei; de o parte şi de alta a Porţii se înghesuia o mare mulţime de oameni în veşminte de multe culori şi purtând ghirlande de flori.
Spaţiul larg din faţa zidurilor cetăţii Minas Tirith era înconjurat din toate părţile de cavalerii şi oştenii Gondorului şi ai Rohanului şi de către locuitorii Oraşului şi oameni veniţi de peste tot din ţară. Şi când din oştire păşiră în faţă dúnedainii înveşmântaţi în argintiu şi cenuşiu, peste toţi şi toate se lăsă liniştea; şi înaintea dúnedainilor ieşi Seniorul Aragorn. Era îmbrăcat într-o za neagră, încinsă cu un brâu de argint, şi purta o mantie lungă, albă ca spuma, prinsă la gât cu o nestemată mare şi verde, a cărei strălucire se vedea până la mare depărtare; capul îi era descoperit, doar pe frunte avea o stea legată cu un fir subţire de argint. Împreună cu el erau Éomer din Rohan şi Prinţul Imrahil, şi Gandalf îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, precum şi patru siluete micuţe pe care mulţi oameni le priveau cu mirare.
- Nu, verişoară dragă, nu-s băieţandri, îi spunea Ioreth rubedeniei ei din Imloth Melui care stătea alături. Sunt periannathi, din ţara piticuţilor de tare departe, unde se zice că sunt prinţi vestiţi. Poţi să mă crezi, pentru că am îngrijit unu’ din ăştia în Casele Tămăduirii. Sunt mici da’ tare curajoşi. Auzi tu, verişoară dragă, unu’ s-a dus numa’ cu scutieru’ său chiar în Tărâmu’ Negru şi s-a luptat singur cu Senioru’ Întunecimii şi i-a dat foc la Turn. Poţi să crezi una asta? Aşa se povesteşte în Oraş. Ăla trebuie să fie, care merge cu Piatra Elfă al nostru. Am auzit că ar fi prieteni tare buni. Iar Senioru’ Piatra Elfă e o minune de om: n-are vorbă prea blândă el, e drept, da’ inima-i e de aur, cum se zice; şi are mâinile tămăduitoare. „Mâinile regelui sunt mâini de tămăduitor”, am zis eu; şi aşa s-a dat în vileag totul. Şi Mithrandir mi-a zis: „Ioreth, oamenii or să-şi amintească multă vreme de vorbele tale, şi…”
Dar Ioreth n-apucă să termine cu dădăcitul rubedeniei sale de la ţară, pentru că se auzi chemarea unei singure trâmbiţe, şi imediat se lăsă tăcerea. Apoi Faramir părăsi Poarta însoţit de Húrin, Păstrătorul Cheilor, fără nimeni altcineva în afară de patru bărbaţi ce veneau în urma lor, îmbrăcaţi în armia Citadelei şi cu coifurile înalte pe creştete, ducând un sipet mare din lemn negru de lebethron legat în argint.
Faramir îl întâmpină pe Aragorn în mijlocul tuturor celor adunaţi acolo şi, îngenunchind, spuse:
- Ultimul Majordom al Gondorului cere îngăduinţa să se retragă din îndatoririle sale.
Şi cu aceste vorbe îi întinse lui Aragorn un sceptru alb; dar Aragorn luă sceptrul şi i-l dădu înapoi zicând:
- Îndatoririle acestea nu s-au sfârşit şi vor fi ale tale şi ale moştenitorilor tăi atâta vreme cât va dăinui dinastia mea. Îndeplineşte-ţi-le acum!
Atunci Faramir se ridică şi vorbi cu glas limpede:
- Oameni ai Gondorului, ascultaţi-l acum pe Majordomul acestui Regat! Iată, în sfârşit a venit cineva să ceară înapoi tronul. Iată-l pe Aragorn, fiul lui Arathorn, căpetenia dúnedainilor din Arnor, Căpitanul Armiei Apusului, purtător al Stelei de la Miazănoapte, mânuitor al Săbiei Refăurite, victorios în bătălie, ale cărui mâini aduc tămăduire, Piatra Elfă, Elessar din dinastia lui Valandil, fiul lui Isildur, fiul lui Elendil din Númenor. Să fie el rege şi să intre in Oraş şi să trăiască aici?