Hobbiţii au mai rămas o vreme în Minas Tirith, dimpreună cu Legolas şi Gimli; căci Aragorn nu voia ca Frăţia lor să se destrame.
- Până la urmă tot trebuie să se isprăvească odată şi odată, le-a spus el, dar aş dori să mai zăboviţi puţin; căci încă nu s-au sfârşit acele fapte la care aţi fost făcuţi părtaşi. Se apropie o zi pe care am aşteptat-o în toţi anii ăştia, de când am devenit bărbat, şi când va să vină aş dori să-i am pe toţi prietenii mei în preajmă.
Dar despre ce zi era vorba nu vru să spună mai multe.
Însoţitorii Inelului stăteau cu toţii într-o casă frumoasă împreună cu Gandalf şi erau liberi să umble pe unde pofteau.
- Ştii despre ce zi vorbeşte Aragorn? îl întrebă Frodo într-o zi pe Gandalf. Căci noi ne simţim bine aici şi nu-mi doresc să plec; dar zilele zboară şi Bilbo ne aşteaptă; şi Comitatul este casa mea.
- Dacă e vorba de Bilbo, răspunse Gandalf, el aşteaptă aceeaşi zi şi ştie ce anume vă ţine aici. Cât despre zilele care zboară, de-abia suntem în luna mai, mai e până-n vară; şi chiar dacă toate par să se fi schimbat, ca şi când s-ar fi terminat un ev al lumii, pentru copaci şi iarbă a trecut mai puţin de-un an de când v-aţi pornit la drum.
- Pippin, se întoarse Frodo către prietenul său, nu spuneai tu că Gandalf e mai puţin secretos decât obişnuia să fie odată? Cred că în vremea aceea era obosit de toate câte le avea pe cap. Acum pare că-şi revine.
- Mulţi vor să ştie ce vor primi la masă, răspunse Gandalf; dar aceia care au pregătit ospăţul doresc să-şi păstreze taina; căci cu cât minunarea oaspeţilor e mai mare, cu atât sunt mai răsunătoare laudele. Aragorn însuşi aşteaptă un semn.
Şi într-o bună zi Gandalf n-a fost de găsit, iar însoţitorii se întrebau ce putea să însemne aceasta. Gandalf însă îl scosese pe Aragorn din oraş în timpul nopţii, ducându-l la poalele dinspre miazăzi ale Muntelui Mindolluin; acolo au dat peste o potecă ce fusese bătută în vremuri de mult apuse şi pe care puţini se încumetau acum să umble. Căci ducea sus în munte, într-o zăpodie înaltă, unde numai regilor le era îngăduit să meargă. Urcară într-acolo pe făgaşuri abrupte, până sus pe platou, chiar sub căciulile de zăpadă ce acopereau tancurile crestei, şi care dădea în prăpastia din spatele Oraşului. Acolo se opriră şi de acolo priviră către şesuri, scăldate în lumina dimineţii; departe jos zăriră turnurile Oraşului, asemenea unor plaivazuri albe atinse de razele soarelui, şi întreaga vale a Anduinului era ca o grădină, iar Munţii Umbrei erau învăluiţi într-un abur auriu. Într-o parte, privirile lor desluşeau în zare cenuşiul Emyn Muil, iar licărirea cascadelor Rauros semăna cu o stea scăpărând pe bolta cerului; în partea cealaltă era panglica Râului, întinsă până la Pelargir, iar şi mai departe bolta cerului oglindea o lumină care trăda Marea.
- Acesta este regatul tău, spuse Gandalf, şi inima regatului încă şi mai mare care va să fie. Al Treilea Ev al lumii s-a sfârşit, un nou ev va începe; şi este de datoria ta să porunceşti acest început şi să păstrezi ce este de păstrat. Căci, cu toate că multe au fost salvate, multe altele trebuie să piară; iar puterea celor Trei Inele s-a sfârşit şi ea. Şi toate pământurile pe care le vezi şi cele care se află de jur împrejurul acestora vor fi sălăşluite de oameni. A venit vremea Stăpânirii Oamenilor şi Rubedeniile Bătrâne vor pieri încet-încet sau vor pleca.
- Ştiu asta, prietene drag, zise Aragorn, dar de sfatul tău tot nu mă pot lipsi.
- Deocamdată, deocamdată. Al Treilea Ev a fost evul meu. Eu am fost Duşmanul lui Sauron; treaba mea s-a sfârşit. Curând voi pleca. De aici încolo povara va trebui să stea pe umerii tăi şi ai acelora înrudiţi cu tine.
- Dar eu voi muri, protestă Aragorn. Căci eu sunt muritor, şi cu toate că sunt ceea ce sunt, fără să am sânge apusean în venele mele, iar viaţa mea e mai lungă decât a altor oameni, ea e totuşi doar cu puţin mai lungă; şi când cei ce se află acum în pântecele mamelor lor vor fi fost născuţi şi vor fi crescut mari şi vor fi îmbătrânit, şi eu voi fi de-acum bătrân. Şi cine va cârmui atunci Gondorul şi pe cei pentru care Oraşul acesta e ca o regină, dacă dorinţa mea nu se va împlini? Copacul din Curtea Fântânii este tot veşted şi sterp. Când voi vedea semnul că lucrurile stau altminteri?
- Întoarce-ţi privirile de la lumea verde şi priveşte într-acolo unde totul pare sterp şi rece! îl sfătui Gandalf.
Atunci Aragorn se răsuci pe călcâie şi dădu cu ochii de un pripon pietros, chiar în spatele lui, care cobora de la buza căciulii de zăpadă. Şi în timp ce privea, îşi dădu seama că în pustiiciunea aceea creştea ceva. Urcă până acolo şi văzu că în chiar locul unde începea zăpada creştea un puiet, nu mai înalt de trei picioare. Îi dăduseră frunze noi, lungi, mlădii, întunecate în partea de sus şi argintii dedesubt, iar coroana firavă încă purta câteva flori ale căror petale albe străluceau precum omătul în lumina soarelui.
- Yé! utúvienyes! strigă Aragorn. L-am găsit! Uite! Un vlăstar din Cel mai Bătrân Copac! Dar cum de-a ajuns aici? Căci n-are mai mult de şapte ani.
Gandalf urcă şi el lângă Aragorn şi, uitându-se la puiet, spuse:
- Cu adevărat acesta e un vlăstar al lui Nímloth cel frumos; care a fost o sămânţă a lui Galathilion care, la rândul său, a fost un fruct al lui Telperion ce se trăgea din multe alte nume, Cel mai Bătrân dintre Copaci. Cine poate spune cum de-a ajuns aici la ceas hotărât? Dar platoul acesta este străvechi şi înainte ca regii să fost înfrânţi sau Copacul să se fi uscat în Curte, unul din fructele sale a fost îngropat aici. Căci se spune că, deşi fructul Copacului arar ajunge să se coacă, viaţa din el zace acolo, dormind ani mulţi şi îndelungaţi şi nimeni nu poate proroci când se va trezi. Să nu uiţi asta. Căci dacă un fruct ajunge să se coacă, trebuie pus în pământ, altfel seminţia lui piere pentru totdeauna de pe lume. Acesta a zăcut aici, ascuns în munţi, aşa cum seminţia lui Elendil a stat ascunsă în pustietăţile de la Miazănoapte. Dar dinastia lui Nímloth e mult mai veche, chiar şi decât a ta, Rege Elessar.
Atunci Aragorn cuprinse blând în mână vlăstarul şi, ce să vezi! părea că rădăcinile sale abia se ţineau de pământ, căci se desprinse uşor, fără să fie vătămat cu nimic; şi de acolo Aragorn îl duse înapoi în Citadelă. Copacul veştejit fu scos din rădăcini, cu multă veneraţie; nu-l arseră, ci-l aşezară întru odihnă în liniştea din Rath Dínen. Iar pe vlăstarul cel nou, Aragorn îl plantă în curte, lângă fântână, şi copacul începu să crească iute şi bucuros; şi când veni luna iunie, era greu de flori.
- Semnul a fost dat, zise Aragorn, şi ziua nu este departe. Astfel că puse sentinele pe ziduri.
În ziua de dinaintea Miezului de Vară pătrunseră în Oraş solii din Amon Dîn, cu vestea că dinspre Miazănoapte veneau călare cei din Seminţia Bălaie şi acum erau aproape de zidurile Pelennorului. Auzind acestea, Regele spuse:
- În sfârşit, au sosit. Întreg Oraşul să se pregătească!
Şi chiar în Ajunul Miezului de Vară, când cerul era albastru precum safirul şi stele albe se aprindeau la Răsărit, dar Apusul era încă daurit, iar văzduhul răcoros şi plin de miresme, călăreţii veniră pe drumul de Miazănoapte până la porţile Oraşului Minas Tirith. În frunte se aflau Elrohir şi Elladan, cu un stindard argintiu, urmau Glorfindel şi Erestor şi întreaga curte din Vâlceaua Despicată, iar după aceştia veneau Lady Galadriel şi Celeborn, Seniorul din Lothlórien, călărind pe armăsari albi, şi împreună cu ei mulţi din seminţia frumoasă din ţara lor, cu mantii cenuşii pe umeri şi nestemate albe în păr; la urmă de tot venea Stăpânul Elrond, măreţ printre elfi şi oameni deopotrivă, purtând sceptrul din Annúminas, iar alături, pe un armăsar sur, călărea Arwen, fiica lui, Steaua Înserării, cum o numea poporul său.