Apoi Călăreţii de la Curtea Regelui, călare pe cai albi, înconjurară gorganul şi cântară cântecul lui Théoden, fiul lui Thengel, născocit de menestrelul său Gléowine, care nicicând n-a mai scris un alt cântec după aceea. Vocile molcome ale Călăreţilor tulburară chiar şi inimile celor care nu cunoşteau graiul acelui popor; dar stihurile făcură ochii poporului Obştei să se lumineze, căci li se părea că aud din nou tunetul copitelor de la Miazănoapte şi glasul lui Eorl strigând peste vuietul bătăliei pe Câmpia Celebrant, şi povestea regilor continua cu răsunetul cornului lui Helm peste munţi, până când a venit întunecimea şi atunci s-a ridicat la luptă Regele Théoden şi a trecut prin Umbră până a ajuns la foc şi acolo a murit vitejeşte chiar când Soarele s-a reîntors dincolo de orice speranţă şi a strălucit dimineaţa peste Mindolluin.
Merry însă a stat la piciorul gorganului cel verde în tot acest timp şi a plâns şi când se sfârşi cântecul se ridică şi strigă:
- Rege Théoden, Rege Théoden! Adio! Ca un tată mi-ai fost, chiar dacă pentru atât de puţin timp. Adio!
După ce s-a încheiat înmormântarea şi femeile şi-au şters lacrimile şi Théoden a fost în sfârşit lăsat singur în gorganul său, poporul se adună în Lăcaşul Auriu pentru marele praznic, uitând de tristeţi; căci Théoden îşi trăise viaţa şi murise glorios, asemenea celor mai de seamă strămoşi ai săi. Şi când sosi clipa ca, după datina Obştei, să se bea în amintirea regilor, Éowyn, Domniţa Rohanului, ieşi în faţă, daurită precum soarele şi dalbă asemenea zăpezii, şi îi dădu lui Éomer o cupă plină.
Atunci un menestrel şi un cărturar se ridicară de la locurile lor şi înşirară toate numele Seniorilor Obştei în ordine: Eorl cel Tânăr; şi Brego, cel care a construit Lăcaşul; şi Aldor, frate al lui Baldor cel fără de noroc; şi Fréa, şi Fréawine, şi Goldwine, şi Déor, şi Gram; şi Helm care a zăcut ascuns în Văgăuna lui Helm când a fost cotropită Obştea; şi cu gorganul lui se isprăvea şirul celor nouă de pe partea apuseană, căci la acea vreme dinastia s-a întrerupt, după care au urmat gorganele răsăritene; Fréalaf, nepotul de soră al lui Helm; şi Léofa, şi Walda, şi Folca, şi Folcwine, şi Fengel, şi Thengel, şi Théoden, cel de pe urmă. Şi la rostirea numelui lui Théoden, Éomer goli cupa. Apoi Éowyn îi rugă pe chelari să umple din nou cupele şi toţi cei prezenţi se ridicară în picioare şi băură întru slava noului rege, strigând:
- Trăiască Éomer, Rege al Obştei!
La urmă, când praznicul se apropia de sfârşit, Éomer se ridică şi spuse:
- Acesta e un praznic în amintirea Regelui Théoden; dar până să plecăm vreau să vă dau o veste de bucurie, căci el nu s-ar supăra dacă o fac, pentru că a fost ca un tată pentru sora mea Éowyn. Auziţi, prin urmare, oaspeţi ai mei, oameni chipeşi din multe regate, cum nicicând nu s-au fost strânşi în acest lăcaş! Faramir, Majordomul Gondorului şi Prinţ al Ithilienului, o cere de soaţă pe Éowyn, Domniţa Gondorului, iar ea a primit. Astfel că îşi vor jura credinţă unul altuia în faţa voastră a tuturor.
Faramir şi Éowyn păşiră în faţă, ţinându-se de mână şi toţi băură în cinstea lor şi se bucurară:
- Astfel se leagă o dată în plus prietenia dintre Obşte şi Gondor şi cu atât mai mult e prilej de bucurie pentru mine, spuse Éomer.
- Se vede treaba că nu eşti zgârcit, Éomer, spuse Aragorn, dacă primeşti să dăruieşti Gondorului ce ai tu mai frumos în regatul tău!
Éowyn privi adânc în ochi pe Aragorn şi zise:
- Urează-mi fericire, senior şi tămăduitor al meu!
La care el răspunse:
- Ţi-am dorit fericirea de când te-am văzut întâiaşi dată. Îmi simt inima mângâiată să te văd fericită.
Şi când s-a sfârşit ospăţul, cei care urmau să plece îşi luară rămas-bun de la Regele Éomer. Aragorn şi cavalerii săi, precum şi cei veniţi din Lórien şi din Vâlceaua Despicată se pregătiră de drum; Faramir şi Imrahil rămâneau în Edoras; la fel şi Arwen, Steaua Înserării, care-şi luă rămas-bun de la cei din seminţia ei. Nimeni n-a văzut ultima întâlnire dintre ea şi Elrond, căci s-au dus amândoi departe, între dealuri, unde au stat îndelung de vorbă şi amară le-a fost despărţirea, ce avea să dăinuiască dincolo de sfârşitul lumii.
În cele din urmă, înainte ca oaspeţii să pornească la drum, Éomer şi Éowyn veniră la Merry şi îi spuseră:
- Rămas-bun, deocamdată, Meriadoc din Comitat şi Chelar al Obştei! Să-ţi fie cu noroc călătoria şi întoarce-te cât mai curând la noi!
Iar Éomer adăugă:
- Pentru faptele tale de pe câmpiile Fortăreţei Colnicului, regii de altădată te-ar fi încărcat de daruri atât de multe, că un car nu ţi le-ar fi putut duce; dar tu nu vrei să iei nimic cu tine, aşa spui, doar armele ce ţi-au fost date. Şi mă întristează acest lucru, pentru că nu am cu adevărat nici un dar pe măsura faptelor; sora mea însă te roagă să iei acest lucru mic, în amintirea lui Dernhelm şi a cornilor ce anunţă în Obşte venirea dimineţii.
Şi Éowyn îi dădu lui Merry un corn străvechi, mic însă măiestrit lucrat din argint alb şi legat de o curea verde; făuritorii gravaseră pe el un şir de călăreţi în galop, care se înfăşura în spirală din vârful cornului şi până la buză; şi acolo erau înscrise rune cu puteri mari.
- Este o moştenire a familiei noastre, spuse Éowyn. A fost făurit de gnomi şi Scatha Viermele l-a avut în comoara sa. Eorl Tânărul l-a adus de la Miazănoapte. Cel care suflă în el la nevoie umple de teamă inimile duşmanilor săi şi de bucurie inimile prietenilor care îl vor auzi şi vor veni în ajutorul lui.
Merry primi cornul, căci nu-l putea refuza, şi sărută mâna lui Éowyn; iar ei îl îmbrăţişară şi aşa se despărţiră pentru o vreme.
Gata de drum, oaspeţii urcaţi în şa băură un ultim pahar şi plecară în urale de laudă şi prietenie, iar după o vreme ajunseră în Văgăuna lui Helm unde se odihniră timp de două zile. Acolo Legolas îşi ţinu promisiunea pe care i-o făcuse lui Gimli, ducându-se cu el în Peşterile Scânteietoare; şi după ce se întoarseră de acolo, Legolas nu spuse decât că Gimli singur poate să găsească vorbele potrivite pentru a povesti despre ele.
- Şi aş spune că niciodată până acum nu s-a lăudat vreun gnom că l-a învins pe un elf într-o întrecere de cuvinte, mai zise el. Aşa că hai să mergem în Fangorn şi să lămurim lucrurile!
Din Văgăuna lui Helm călătoriră până în Isengard ca să vadă ce ispravă au făcut enţii acolo. Inelul de piatră a fost dărâmat şi îndepărtat în întregime, iar pământurile dinăuntrul inelului au fost preschimbate într-o grădină plină de pomi, străbătută de un pârâu; chiar în mijloc era un lac cu apă limpede, din care încă se înălţa Turnul Orthanc, înalt, de nepătruns, ale cărui ziduri de piatră neagră se oglindeau în apa lacului.