O vreme călătorii statură chiar pe locul unde altădată se găseau Porţile Isengardului; acum acolo se înălţau doi copaci ca două santinele, de o parte şi de alta a unei poteci mărginite de maluri de iarbă verde, şi care ducea spre Orthanc: călătorii priveau şi se minunau de toată această trudă, dar nu vedeau pe nicăieri nici un suflet. Deodată auziră o voce care striga ceva cam aşa, „Hmm-hm,hmm-hm”; şi numai ce apăru Arborebărbos, păşind cu paşi mari pe potecă, şi alături venea Bârnăzor.
- Bun venit în Arboregrădina din Orthanc! spuse el. Ştiam că veniţi, dar eram la treabă sus pe vale; mai sunt multe de făcut. Dar nici voi nu aţi pierdut vremea nici la miazăzi, nici la răsărit, din câte am auzit; şi veştile sunt bune, foarte bune.
Arborebărbos lăudă toate faptele lor despre care părea să ştie tot ce era de ştiut; şi după ce isprăvi cu laudele tăcu şi se uită la Gandalf.
- Aşa, care va să zică! spuse el. Te-ai dovedit cel mai tare, toate strădaniile tale s-au împlinit. Acu’ încotro de îndrepţi? Şi de ce ai venit aici?
- Ca să văd cum vă merge treaba, prietene, spuse Gandalf, şi să-ţi mulţumesc pentru ajutorul pe care mi l-ai dat în tot ce-am izbândit.
- Hm, mda, corect, pentru că se ştie că enţii şi-au jucat rolul. Şi nu numai în treaba cu ăla, hm, blestematul ăla de ucigaş de copaci care a sălăşluit aici. Dar a fost o adevărată invazie de din ăia, burárum, ăia cu-ochi-răi-mâini-negre-picioare-crăcănate-inimi-de-piatră-degete-cu-gheare-pântece-umflate-însetaţi-de-sânge, morimaite-sincahonda, hm, mă rog, voi sunteţi o seminţie tare grăbită şi numele lor întreg este lung cât ani întregi de chin, becisnicii ăia de orci; şi au venit peste Râu şi dinspre Miazănoapte şi au înconjurat întreaga pădure Laurenindórenan în care n-au putut intra mulţumită celor Măreţi care sunt aici.
Făcu o plecăciune către Seniorul şi Doamna Lórienului.
- Şi vietăţile alea ticăloase au fost tare mirate să ne găsească pe Platoul Golaş, căci până atunci nu auziseră de noi; deşi asta se poate spune şi despre seminţii mai de soi. Şi nu mulţi îşi vor aminti de noi, pentru că nu-s mulţi cei care au scăpat vii din mâinile noastre, iar Râul a înghiţit leşurile multora. Dar pentru voi a fost bine, căci dacă nu ne-ar fi întâlnit pe noi, atunci regele ţării de iarbă nu ar fi ajuns departe, iar dacă ar fi făcut-o, n-ar mai fi avut casă unde se întoarcă.
- Ştim asta foarte bine, spuse Aragorn, şi ce-aţi făcut nicicând nu se va uita în Minas Tirith sau în Edoras.
- Nicicând e un cuvânt lung chiar şi pentru mine, răspunse Arborebărbos. Adicătelea atâta timp cât vor dăinui regatele voastre; dar vor avea mult de dăinuit ca să le pară şi enţilor lungi.
- Începe Noul Ev, spuse Gandalf, şi cine ştie dacă în evul ăsta nu se va dovedi că regatele oamenilor te vor întrece în vârstă, Fangorn, prietene? Dar ia să-mi zici tu mie: ce se aude cu treaba pe care te-am rugat s-o faci? Ce face Saruman? Nu s-a săturat de Orthanc? Pentru că nu-mi vine să cred că-i place cum i-ai schimbat priveliştea de la fereastră.
Arborebărbos îl privi pe Gandalf îndelung, o privire aproape pişicheră, ar fi zis Merry.
- Aha! făcu Arborebărbos. Eram sigur că o să mă-ntrebi. Săturat de Orthanc? Până-n gât, în cele din urmă; dar nu neapărat din pricina turnului său, cât a vocii mele. Hmm! I-am înşirat nişte poveşti lungi sau, mă rog, aşa le-aţi socoti voi în vorbirea voastră.
- Şi de ce-a stat să te asculte? Ai intrat în Orthanc? nu pricepu Gandalf.
- Hmm, nu, nu în Orthanc! Ieşea el la fereastră să asculte, pentru că altfel nu avea cum să primească veşti şi, cu toate că le ura, era prea lacom să le afle; şi am avut grijă să le audă pe toate. Dar am adăugat şi de la mine o grămadă, ca să aibă la ce să se gândească. Aşa că i s-a făcut lehamite de-a binelea. Întotdeauna s-a grăbit în toate. Asta l-a nenorocit.
- Dragul meu Fangorn, văd că vorbeşti numai la trecut despre el. Ce poţi să-mi spui despre prezent? E mort cumva?
- Nu, din câte ştiu nu-i mort, spuse Arborebărbos. Dar a plecat. Da, a plecat acum şapte zile. Eu l-am lăsat să plece. Când s-a târât afară, abia dacă mai aveai ce alege din el, iar creatura aia ca un vierme de pe lângă el, aia cel puţin era ca o umbră ştearsă. Gandalf, nu-mi spune că ţi-am promis să-l ţin la păstrare; ştiu. Dar de atunci lucrurile s-au schimbat. Şi i-am ţinut până am fost sigur de el, sigur că n-o să mai poată face nici un rău. Tu ar trebui să ştii că mai mult şi mai mult urăsc să ţin fiinţele vii în cuşcă şi n-aş ţine nici asemenea fiinţe decât dacă altfel nu se poate. Un şarpe fără colţi se poate târî pe unde pofteşte.
- Poate că ai dreptate, spuse Gandalf, dar şarpelui ăstuia mă tem că i-a mai rămas un dinte. Avea otravă în voce şi am eu bănuiala că te-a convins şi pe tine, chiar şi pe tine, Arborebărbos, ştiindu-ţi slăbiciunea inimii. Asta e, s-a dus, nu mai e nimic de spus. Dar Turnul Orthanc va fi de-acum al Regelui, căci al lui este de drept. Deşi poate că nu va avea nevoie de el.
- Asta o să vedem mai încolo, zise Aragorn. Valea asta însă o voi da enţilor, să facă ce vor cu ea, atâta vreme cât vor păzi Turnul ca nimeni să nu intre înăuntru fără învoirea mea.
- E încuiat, spuse Arborebărbos. L-am pus pe Saruman să-l încuie şi să-mi dea mie cheia. Sunt la Bârnăzor.
Bârnăzor se înclină precum un copac bătut de vânt şi îi întinse lui Aragorn două chei mari şi negre, cu o formă tare ciudată, prinse pe un inel de oţel.
- Îţi mulţumesc încă o dată, zise Aragorn, şi rămâneţi cu bine. Fie ca pădurea voastră să crească din nou în linişte şi pace. După ce veţi fi umplut valea asta, mai e loc şi pe partea apuseană a munţilor, pe unde aţi mai umblat voi odată, de mult de tot.
Chipul lui Arborebărbos se întristă.
- Pădurile or creşte ele. Codrii s-or întinde. Dar nu şi enţii. Pentru că nu mai sunt entmlădiţe.
- Poate că veţi avea mai mult noroc în căutarea voastră, zise Aragorn. De-acum vă puteţi îndrepta spre meleagurile răsăritene, unde de mult n-aţi mai putut pătrunde.
Însă Arborebărbos clătină din cap.
- E prea departe până acolo. Şi-s prea mulţi oameni prin locurile acelea în ziua de azi. Dar mi-am uitat îndatoririle de gazdă! Ce-ar fi să rămâneţi o vreme cu noi, să vă odihniţi? Poate că unii dintre voi vor s-o taie prin Pădurea Fangorn, să scurteze drumul, ce ziceţi?
Arborebărbos îşi aţinti privirile asupra lui Celeborn şi a lui Galadriel.
Dar, în afară de Legolas, toţi spuseră că trebuiau să plece ori spre miazăzi, ori spre apus.
- Hai cu mine, Gimli! îl îndemnă Legolas. Cu voia lui Fangorn pot acum să vizitez tainiţele Pădurii Enţilor şi să văd copacii aceia care nu se mai găsesc niciunde altundeva în Pământul de Mijloc. Hai cu mine, ca să-ţi ţii cuvântul dat şi astfel vom călători împreună spre meleagurile noastre în Pădurea Întunecimii şi mai departe.
Gimli primi, dar nu cu mare tragere de inimă, din cât se părea.
- Prin urmare, iată că se sfârşeşte şi cu Frăţia Inelului, spuse Aragorn. Dar nădăjduiesc să vă întoarceţi curând în ţara mea cu ajutorul promis.
- Vom veni, dacă ne vor îngădui seniorii noştri, zise Gimli. Păi, rămâneţi cu bine, hobbiţilor! Să ajungeţi cu bine la voi acasă şi ştiu că n-am să-mi pierd somnul de prea multă grijă pentru voi. Vom trimite vorbă de câte ori vom putea, şi poate că ne vom mai şi întâlni unii-alţii; dar mă tem că niciodată n-o să mai fim cu toţii împreună.
Arborebărbos îşi luă rămas-bun de la fiecare în parte şi se înclină de trei ori, încet, cu veneraţie în faţa lui Celeborn şi a lui Galadriel.