O vreme rămaseră tăcuţi. Pippin se uita cu nelinişte spre răsărit, ca şi când în orice clipă mii de orci ar fi putut inunda câmpurile.
- Ce văd acolo? întrebă el, arătând spre mijlocul cotului cel mare al Râului Anduin. Un alt oraş, sau ce?
- A fost un oraş, răspunse Beregond, oraşul principal din Gondor, citadela noastră nefiind decât o fortăreaţă. Acelea sunt ruinele Osgiliathului, pe ambele maluri ale râului, pe care vrăjmaşii noştri l-au cucerit cu mult timp în urmă şi i-au dat foc. Dar noi l-am recucerit în zilele de tinereţe ale lui Denethor: nu ca să locuim în el, ci pentru a-l păstra ca un avanpost şi să reconstruim podul pentru trecerea oştirilor noastre. Apoi au venit Călăreţii cei Crunţi din Minas Morgul.
- Călăreţii Negri? căscă Pippin ochii lui mari, întunecaţi deodată din pricina unei vechi spaime renăscute.
- Da, erau negri şi văd că ştii ceva despre ei, cu toate că nu i-ai pomenit în nici una din poveştile tale.
- Ştiu, şopti Pippin, dar nu voi vorbi despre ei acum, atât de aproape, de aproape.
Vocea i se frânse. Pippin îşi înălţă ochii deasupra Râului şi i se păru că nu putea vedea altceva decât o umbră mare şi ameninţătoare. Or fi fost munţi care se înălţau la orizont, crestele lor zimţate îmblânzite de cele aproape douăzeci de leghe de văzduh împâclit; sau nu era altceva decât un zid de nor şi dincolo de el o negură şi mai adâncă. Numai că, în timp ce privea, i se păru că negureala aceea creştea şi se îngroşa foarte încet, pentru ca, la fel de încet, să nimicească tărâmurile soarelui.
- Atât de aproape de Mordor? întrebă cu glas scăzut Beregond. Arareori îi spunem pe nume; dar de când ne ştim, vieţuim aici având acea umbră în faţa ochilor: uneori mai aproape şi mai întunecată. Acum creşte şi se întunecă; din care pricină teama şi neliniştea noastră cresc şi ele. Iar Călăreţii cei Crunţi, cu mai puţin de un an în urmă, au recucerit toate trecerile peste râu şi mulţi dintre oamenii noştri cei mai buni au fost ucişi. Boromir a fost cel care, într-un târziu, a alungat duşmanul de pe malul apusean şi încă mai avem în stăpânirea noastră jumătatea de pe malul nostru a oraşului Osgiliath. Pentru scurtă vreme. Acum însă ne aşteptăm la un nou atac acolo. Poate cel mai important atac al războiului care va să vie.
- Când? Ai vreo bănuială? Căci noaptea trecută am văzut focurile de avertizare şi solii călare; şi Gandalf mi-a spus că toate astea erau semn că a început războiul. Se grăbea cu disperare, aşa mi s-a părut. Iar acum mi se pare că totul s-a liniştit.
- Doar pentru că acum totul e pregătit, zise Beregond. Precum respiraţia adâncă înaintea saltului.
- Dar de ce-au fost aprinse focurile noaptea trecută?
- E mult prea târziu să mai trimiţi după ajutor când eşti asediat. Nu ştiu însă ce-au hotărât Seniorul şi căpitanii săi la sfat. Ei au multe căi de a afla noutăţile. Seniorul Denethor nu e ca toţi ceilalţi oameni: el vede până departe. Se spune că, atunci când stă noaptea de unul singur în încăperea lui din vârful Turnului şi îşi îndreaptă gândul într-o parte sau alta, poate citi câte ceva din ce se va întâmpla în viitor; cică uneori răscoleşte chiar şi mintea Duşmanului, se luptă cu el. Şi de aceea a îmbătrânit el atât, cu mult înainte să-i fi venit vremea. Dar lăsând asta la o parte, stăpânul meu Faramir este pe alte meleaguri, dincolo de Râu, într-o solie plină de primejdii, şi se prea poate să fi trimis ceva veşti.
Dar dacă mă întrebi pe mine ce anume a aprins focurile, aş zice că sunt zvonurile aduse ieri seară din Lebennin. O mare armie se adună la gurile Anduinului, în fruntea căreia se află piraţii din Umbar de la Miazăzi. De mult nu le mai este teamă de puterea Gondorului şi s-au aliat şi ei cu Duşmanul, iar acum pun la cale un atac puternic menit să-l sprijine. Căci va atrage o parte însemnată din ajutorul pe care speram să-l primim din Lebennin şi Belfalas, unde se găsesc mulţi oşteni şi viteji. Tot mai mult ni se îndreaptă gândurile spre miazănoapte, spre Rohan; şi cu atât mai mult ne bucurăm de veştile despre victorie pe care le-aţi adus voi.
Numai că - tăcu puţin, se ridică în picioare, privi în jur spre miazănoapte, spre răsărit şi spre miazăzi - cele petrecute la Isengard ar trebui să fie semn pentru noi că suntem prinşi într-o capcană mare şi înconjuraţi de intrigi din toate părţile. Gata cu ciondănelile la vaduri, cu năvălirile dinspre Ithilien şi Anórien, gata cu pândele şi jafurile. Ăsta e un război pus la cale de mult, iar noi nu suntem decât o rotiţă în el, oricât ar vorbi mândria în noi. Lumea a început să se mişte departe la Răsărit, dincolo de Marea Interioară, aşa am aflat; şi la miazănoapte, în Codrul Întunecat, şi dincolo de ea; şi la miazăzi, în Harad. Iar acum toate tărâmurile vor fi puse la încercare, ori vor ţine piept, ori vor cădea - sub puterea Umbrei.
Dar, jupâne Peregrin, măcar cu asta ne putem lăuda: vom fi întotdeauna ţinta urii celei mai înverşunate a Seniorului Întunecimii, căci ura asta izvorăşte din străfundurile vremurilor şi de peste adâncimile Mării. Aici va cădea mai grea lovitura ciocanului. Şi din această pricină a venit Mithrandir cu atâta grabă încoace. Căci dacă şi noi cădem, cine mai rămâne în picioare? Şi, jupâne Peregrin, vezi mata vreo nădejde că vom rămâne în picioare?
Pippin nu răspunse. Se uită la zidurile cenuşii, la turnuri, la flamurile minunate, la soarele din înaltul cerului, apoi la negura tot mai deasă de la Răsărit; şi se gândi la degetele lungi ale Umbrei aceleia: la orcii din păduri şi munţi, la trădarea de la Isengard, la păsările care deoache, la Călăreţii Negri ajunşi până pe pajiştile din Comitat - şi la acea grozăvenie înaripată, nazgûlii. Se cutremură şi speranţele părură a i se nărui. Şi tocmai atunci soarele păli preţ de o clipă şi se întunecă, de-ai fi zis că o aripă neagră trecuse peste el. Lui Pippin i se năzări că aude, aproape dincolo de putinţa urechii de a auzi, undeva în înalt, departe, în tăriile cerului, un strigăt: stins, dar care îi făcu inima cât un purice, plin de cruzime, rece. Pippin albi şi se rezemă de zid.
- Ce-a fost asta? întrebă Beregond nedumerit. Ai simţit şi tu ceva?
- Da, murmură Pippin. E semnul căderii noastre, umbra sfârşitului, un Călăreţ Crunt al văzduhului.
- Da, umbra sfârşitului, spuse Beregond. Mă tem că Minas Tirith va cădea. Vine noaptea. Parcă mi s-a răpit însăşi căldura sângelui.
O vreme rămaseră amândoi cu capetele plecate, fără să vorbească. Deodată, Pippin ridică privirile şi văzu că soarele încă mai strălucea, iar flamurile fluturau în vânt. Se scutură ca să-şi vină în fire.
- A trecut, zise. Nu, inima mea nu se lasă cuprinsă încă de disperare. Gandalf a căzut şi apoi s-a întors, şi acum e cu noi. O să rezistăm, chiar dacă într-un singur picior, o să rămânem îngenuncheaţi, dar atât.
- Bine zis! strigă Beregond, ridicându-se în picioare şi agitându-se în sus şi-n jos. Nu, nu, chiar dacă toate pe lume se sfârşesc într-un târziu, Gondor încă nu va pieri. Nici când zidurile vor fi cucerite de un duşman nesăbuit care va înălţa mormane de leşuri în faţa lor. Mai sunt şi alte fortăreţe şi căi de a scăpa în munţi. Trebuie să mai fie vreo vale cu iarba verde unde speranţa şi memoria să nu piară.
- O fi precum spui, dar aş vrea să se sfârşească odată, de-i bine sau de-i rău, oftă Pippin. Nu-s războinic de felul meu şi mă înfioară orice gând la luptă; dar mai rău decât să mă aflu în pragul unei bătălii de care nu pot să scap nici că se poate. Încă de pe acum mi se pare lungă ziua! Aş fi mai fericit dacă n-am fi siliţi să stăm şi să privim, fără să facem vreo mişcare, fără să lovim noi primii. În Rohan n-ar fi atacat nimeni dacă n-ar fi fost Gandalf, aşa-mi vine să cred.