- E multă vreme de când nu ne-am mai întâlnit pe drumuri de pădure sau de munte, A vanimar, vanimálion nostari! spuse el. E trist că ne întâlnim doar la sfârşit. Căci lumea se schimbă; o simt în apă, o simt în pământ, o adulmec în aer. Nu cred că ne vom mai întâlni.
- Nu ştiu, Prea-bătrânule, zise Celeborn.
- Nu în Pământul de Mijloc, spuse Galadriel, şi nu înainte ca meleagurile ce zac sub valuri să se înalţe din nou. Abia atunci, cine ştie, ne vom întâlni din nou în văile mănoase din Tasarinan, la vreme de primăvară. Rămâi cu bine!
În fine, era rândul lui Merry şi a lui Pippin să-şi ia rămas-bun de la ent şi, când se uită la ei, Arborebărbos se veseli întrucâtva.
- Ei bine, piticuţilor veseli, vreţi să mai trageţi o duşcă împreună cu mine înainte de plecare?
- De bună seamă, răspunseră ei, aşa că entul îi luă cu sine la umbra unui copac şi acolo hobbiţii văzură că fusese pregătit un ulcior mare de piatră. Arborebărbos umplu trei cupe şi băură toţi trei, şi hobbiţii văzură cum ochii entului privesc la ei peste buza cupei.
- Fiţi cu băgare de seamă, cu băgare de seamă! spuse el. Căci aţi crescut ceva de când nu v-am mai văzut.
Izbucniră în râs şi îşi goliră cupele.
- Păi, cu bine, atunci! zise el. Şi nu uitaţi că dacă auziţi veşti despre entsoaţe prin ţărişoara voastră, să-mi trimiteţi vorbă.
Şi cu acestea, îşi flutură mâinile sale mari către toţi şi se pierdu printre copaci.
Călătorii călăreau acum mai iute, îndreptându-se spre Strunga Rohan; aproape de locul unde Pippin privise în Piatra Turnului Orthanc, Aragorn îşi luă rămas-bun de la ei. Despărţirea aceasta îi îndurera pe hobbiţi; căci Aragorn nu-i dezamăgise niciodată şi fusese călăuza lor prin multe primejdii.
- Mi-aş dori să avem o Piatră ca să ne putem vedea prietenii în ea, spuse Pippin, şi ca să putem vorbi cu ei chiar dacă suntem departe!
- Mai e o singură piatră pe care aţi putea-o folosi, răspunse Aragorn, şi asta pentru că sunt sigur că n-aţi dori să vedeţi ce v-ar arăta Piatra din Minas Tirith. Dar Palantírul din Orthanc va rămâne în păstrarea Regelui, ca să vadă ce se petrece în regatul său şi ce fac supuşii săi. Nu uita, Peregrin Took, tu eşti cavaler al Gondorului, şi nu te eliberez din serviciul meu. Acum îţi dau voie să pleci, dar s-ar putea să te chem înapoi. Şi nu uitaţi, dragi prieteni din Comitat, că regatul meu se întinde până la Miazănoapte, şi-ntr-o bună zi voi veni până acolo.
Aragorn îşi luă rămas-bun de la Celeborn şi de la Galadriel.
- Piatră Elfă, prin întunecime ai venit la noi, retrezindu-ne speranţa, şi acum ţi-ai împlinit toate dorinţele. Foloseşte-ţi din plin zilele! îi ură Galadriel.
- Frate al nostru, rămâi cu bine! Fie ca soarta ta să fie alta decât a mea şi comoara ta să rămână cu tine până la sfârşit!
Şi cu aceasta se despărţiră. Şi era vremea apusului; când, după o vreme, priviră în urmă, îl zăriră pe Regele Apusului în şa, înconjurat de cavalerii săi; soarele ce apunea strălucea deasupra lor şi făcea ca zalele şi armele lor să lucească asemenea aurului roşu, iar mantia albă a lui Aragorn părea să se fi preschimbat într-o flacără. Şi atunci Aragorn ridică piatra verde şi din mâna lui ţâşni o flacără verde.
După ce urmară valea Isenului o vreme, călătorii, tot mai puţini o apucară spre apus şi trecură prin Strungă în pustietăţile de dincolo, apoi o luară spre miazănoapte şi trecură hotarul ţării Murge. Dunlendingii o rupeau la fugă din calea lor şi se piteau care pe unde apuca, căci se temeau de seminţia elfilor, cu toate că puţini dintre aceştia ajungeau prin partea locului; dar călătorii nu-i băgară în seamă: încă erau mulţi şi aveau tot ceea ce le trebuia; aşa că îşi văzură de drum în linişte şi tihnă, poposind şi ridicând corturile când pofteau.
În a şasea zi de la despărţirea de Rege, traversară o pădure ce cobora din dealurile de la poalele Munţilor Ceţoşi, aflaţi acum în dreapta lor. Şi când ieşiră din nou la loc deschis, la ceasul scăpătatului, ajunseră din urmă un bătrân sprijinit într-un toiag, îmbrăcat în zdrenţe cenuşii sau poate de un alb murdar, la picioarele căruia se târa un cerşetor scâncitor şi scheunător.
- Ei, ei, Saruman! zise Gandalf. Încotro aşa grăbit?
- Ce te priveşte? făcu el ţâfnos. Tot mai vrei să-mi porunceşti unde şi ce să fac, nu te mulţumeşte că am ajuns în ruină?
- Cunoşti răspunsurile; nu şi nu. Dar, oricum, vremea strădaniilor mele se apropie de sfârşit. Greul apasă acum umerii regelui. Dacă ai fi avut răbdare să aştepţi în Turnul Orthanc, l-ai fi văzut şi ţi-ar fi arătat cât de înţelept şi milostiv este.
- Atunci cu atât mai bine am făcut că am plecat mai devreme, zise Saruman. N-am nici un chef să-l văd. Iar dacă vrei un răspuns la prima ta întrebare, ei bine, caut o cale să ies din regatul lui.
- Păi atunci chiar că ai apucat-o pe un drum greşit şi nu văd cum ai să reuşeşti în călătoria asta a ta. Ne dispreţuieşti chiar într-atât ajutorul? Pentru că noi vrem să te ajutăm.
- Pe mine? făcu Saruman. Nu, te rog, nu-ţi râde de mine! Mai bine să te văd încruntat. Cât despre Doamna asta de-aici, n-am nici o încredere în ea: întotdeauna m-a urât şi ţi-a ţinut ţie partea. Sunt pe deplin încredinţat că anume te-a adus prin părţile astea ca să ai plăcerea să te bucuri de sărăcia mea. Dacă aş fi avut vreun semn că o să mă urmăreşti, fii sigur că nu ţi-aş fi făcut plăcerea asta.
- Ascultă, Saruman, zise Galadriel, noi avem alte rosturi şi alte griji mult mai importante decât să te vânăm pe tine. Mai degrabă recunoaşte că a dat norocul peste tine; căci acum ţi se oferă ultima şansă.
- Dacă ar fi cu adevărat ultima, m-aş bucura, spuse Saruman, căci n-ar trebui să mă mai ostenesc să o refuz încă o dată. Nu mai am nici o nădejde, dar nu vreau să le împărtăşesc pe-ale voastre, dacă aveţi aşa ceva.
Preţ de o clipă, ochii lui scăpărară.
- Plecaţi! Nu mi-am pierdut degeaba vremea cercetând toate acestea. Singuri v-aţi pecetluit soarta şi o ştiţi prea bine. Şi în timp ce hălăduiesc aşa, mă gândesc că v-aţi dărâmat propriile voastre case când aţi distrus-o pe a mea, un gând care, trebuie să recunosc, mă mângâie întrucâtva. Şi, dacă nu-s indiscret, ce corabie vă va purta înapoi peste marea cea mare? întrebă el batjocoritor. O corabie cenuşie, plină de fantome?
Izbucni în râs, dar vocea lui era spartă şi hâdă.
- Ridică-te, netotule! strigă el către celălalt cerşetor care se aşezase în drum, şi-l lovi cu toiagul. Întoarce-te! Dacă spilcuiţii ăştia merg pe acelaşi drum cu noi, atunci noi o apucăm pe altul. Hai, urneşte-te sau nu-ţi primeşti coaja la cină!
Cerşetorul se întoarse şi trecu pe lângă ei, abia mergând şi adus de spate.
- Bietu’ şi bătrânu’ Grima! se smiorcăi el. Bietu’ şi bătrânu’ Grima! Mereu bătut şi înjurat. Ah, cât îl urăsc! Ah, de l-aş putea părăsi!
- Atunci părăseşte-l! zise Gandalf.
Dar Limbă de Vierme se mulţumi să-i arunce o privire scurtă şi îngrozită, cu ochii lui împăienjeniţi, după care se târşâi iute la adăpost în spatele lui Saruman. Şi trecând pe lângă călăreţi, cei doi nenorociţi ajunseră în dreptul hobbiţilor. Văzându-i, Saruman se opri şi se holbă la ei; dar ei îl priveau cu milă.
- Vasăzică, şi voi aţi venit să vă desfătaţi, micuţii mei? Nu vă pasă de nevoile unui cerşetor, nu-i aşa? Pentru că voi aveţi tot ce vreţi, mâncărică, haine frumoase şi cea mai bună iarbă pentru pipele voastre. Aaaa, da, ştiu, ştiu! Ştiu de unde vine. Nu i-aţi da unui cerşetor o pipă plină, nu-i aşa?
- Dacă aş avea, ţi-aş da, spuse Frodo.
- Îţi dau ce mi-a rămas mie, numai să aştepţi niţel, zise Merry.