Coborî de pe ponei şi răscoli în traista agăţată de şa. Apoi întinse lui Saruman o punguliţă de piele.
- Vezi ce mai găseşti. Poţi s-o iei pe toată. Atât mi-a mai rămas de la Isengard.
- Ea mea, a mea, da, şi cumpărată scump tare! strigă Saruman, apucând strâns punga. E doar o plată simbolică; căci ai luat mult mai mult, pun rămăşag. Da’ un cerşetor trebuie să fie recunoscător când hoţul îi înapoiază chiar şi o fărâmă din ce-a fost a lui. Mă rog, să nu te miri când o să ajungi acasă dacă ai să găseşti lucrurile mai puţin bune în Meleagul de la Miazăzi decât ar fi pe placul tău. Multă vreme o să ducă ţărişoara ta lipsă de frunze d-astea!
- Mulţumesc! răspunse Merry. În cazul ăsta, îmi iau punguliţa înapoi, pentru că nu e a ta, ci a bătut cale lungă împreună cu mine. N-ai decât să înveleşti buruiana într-o zdreanţă de-a ta!
- După plată şi răsplată, pufni Saruman şi, întorcându-i spatele lui Merry, îi dădu un şut lui Limbă de Vierme şi porni în direcţia pădurii.
- Da’ ştii că-mi place! izbucni Pippin. I-auzi, hoţ! Ce să mai zicem noi atunci că am încăput pe mâinile duşmanului şi-am fost răniţi şi târâţi de orci prin tot Rohanul?
- Ah, oftă Sam. Şi-a pomenit ceva de cumpărat. Cum naiba? Iar ce-a spus despre Meleagul de la Miazănoapte nu mi-a plăcut câtuşi de puţin. E timpul să ne întoarcem acasă.
- Da, aşa zic şi eu, spuse Frodo. Dar nu putem ajunge mai iute dacă e să-l vedem pe Bilbo. Întâi mă duc în Vâlceaua Despicată, orice s-ar întâmpla.
- Aşa e mai bine să faceţi, consimţi Gandalf. Dar vai de nenorocitul ăsta de Saruman! Mă tem că pentru el nu se mai poate face nimic. S-a veştejit de tot. Însă şi aşa, tot îmi vine să cred că Arborebărbos nu are dreptate: încă mai e în stare să facă rău, chiar dacă mic şi meschin.
A doua zi ajunseră în partea nordică a ţării Murge, unde nu mai locuia nici un om, cu toate că ţinutul era verde şi plăcut. Septembrie venea cu zile aurii şi nopţi argintii, şi călătorii îşi urmară calea nestingheriţi până la râul Gârla Lebedelor; găsiră vechiul vad, la răsărit de cascadă, unde râul cădea abrupt în luncă. Departe la apus, se zăreau în ceaţă iazurile şi ostroavele printre care râul îşi croia valea până la Torentul Cenuşiu: acolo, în pădurea de stuf îşi făceau cuibare lebede făr’ de număr.
Şi ajunseră şi în Eregion, şi zorii unei dimineţi minunate se revărsară sclipind peste ceţurile lucitoare; şi privind din tabăra lor aşezată pe o dâlmă, călătorii văzură la orizontul răsăritean trei piscuri avântate spre cer printre norii plutitori, luminate de primele raze ale Soarelui: Caradhras, Celebdil şi Fanuidhol. În apropierea lor se găseau Porţile Moriei.
Zăboviră acolo şapte zile încheiate, căci sosise ceasul unei noi despărţiri şi nici unul nu se grăbea să facă primul pas. Curând, Celeborn şi Galadriel şi suita lor aveau să o apuce spre răsărit, să treacă de Trecătoarea Cornului Roşu, în jos pe Scara Pârâiaşului Tainic, până la Râul Argintului şi de acolo în ţara lor. Făcuseră tot ocolul acesta pe drumuri apusene pentru că avuseseră multe de vorbit cu Elrond şi Gandalf, iar acum descoperiseră că încă mai aveau ce să-şi spună, Astfel că, după ce hobbiţii se cuibăreau în culcuşurile lor, ei rămâneau de vorbă până târziu în noapte, sub acoperişul de stele, amintindu-şi de evuri trecute şi de bucuriile şi suferinţele pe care le trăiseră pe lume, sau se sfătuiau în privinţa zilelor ce aveau să urmeze. Dacă s-ar fi întâmplat să treacă pe-acolo vreun drumeţ pribeag, n-ar fi avut multe de văzut sau de auzit, ci i s-ar fi năzărit că zăreşte nişte forme cenuşii, tăiate în piatră, monumente ridicate în amintirea cine ştie căror fapte şi rătăcite pe meleaguri pustii. Căci stăteau nemişcaţi şi nu-şi vorbeau prin viu grai, ci îşi priveau unii altora gândurile; şi numai ochii lor strălucitori se mişcau sau se aprindeau şi mai tare, în urmărirea gândurilor.
A venit însă şi momentul în care nu mai rămăsese nimic nespus, astfel că se despărţiră din nou, pentru o vreme, până când sosea ceasul ca cele Trei Inele să dispară din această lume. Făcându-se repede nevăzuţi printre pietre şi umbre din pricina mantiilor cenuşii, seminţia din Lórien îşi urmă drumul spre munţi; iar cei care mergeau spre Vâlceaua Despicată statură îndelung sus pe dâlmă şi priviră în urmă-i, până zăriră o scăpărare ca de fulger în ceaţa tot mai deasă; după care nu se mai văzu nimic. Frodo ştia că Galadriel îşi ridicase inelul, în semn de rămas-bun.
- Ce mi-aş fi dorit să mă întorc în Lórien, oftă Sam şi îşi întoarse privirile de la munţi.
Într-o seară, străbătând podişul ierbos, s-au pomenit dintr-o dată, aşa cum li se părea întotdeauna călătorilor, la marginea acestuia, deasupra văii adânci a Vâlcelei Despicate, şi au văzut departe jos făcliile aprinse în casa lui Elrond. Au coborât în vale, au traversat podul şi au ajuns la uşă şi toată casa s-a umplut de lumină şi cântec de bucurie, căci, iată, se întorsese Elrond.
Primul lucru pe care l-au făcut hobbiţii înainte de a mânca, de a se spăla sau chiar de a-şi dezbrăca mantiile, a fost să-l caute pe Bilbo. L-au găsit singur-singurel în odăiţa lui. Peste tot vrafuri de hârtii, tocuri de scris şi condeie; Bilbo însă şedea într-un jilţ în faţa unui foc mic şi vesel. Arăta foarte bătrân, dar împăcat şi somnoros.
La intrarea lor, el a deschis ochii şi şi-a înălţat privirile.
- Salutare, salutare! Vasăzică v-aţi întors? Şi mâine e ziua mea. Aţi nimerit la tanc! Ştiţi că împlinesc o sută douăzeci şi nouă de ani? Şi dacă mi se mai dă un an de viaţă, o să-l ajung pe Bătrânul Took. Mi-ar plăcea să-l întrec; dar asta vom mai vedea.
După sărbătorirea zilei de naştere a lui Bilbo, hobbiţii au mai rămas câteva zile în Vâlceaua Despicată şi în tot acest timp au stat mult împreună cu bătrânul lor prieten care-şi petrecea mai toată vremea în odăiţă, de unde ieşea numai ca să mănânce. La mese era foarte punctual, ca de obicei, şi arareori i se întâmpla să nu se trezească la timp pentru ele. Adunaţi în jurul focului, hobbiţii i-au povestit pe rând tot ceea ce-şi puteau aminti din călătoriile şi aventurile lor. La început, Bilbo s-a prefăcut a lua notiţe; dar deseori aţipea; şi când se trezea spunea: „Ce minunat! Ce minunat! Dar unde rămăsesem?” Astfel că ei reluau povestea de acolo de unde îl cuprinsese pe el somnul. Singura parte care părea să-l fi stârnit cu adevărat şi să-l ţină treaz a fost episodul încoronării şi căsătoriei lui Aragorn.
- Am fost invitat la nuntă, desigur. Şi cât am mai aşteptat clipa aceasta. Dar, nu ştiu cum s-a făcut că atunci când a fost să plec, mi-am dat seama că aveam multe de făcut aici; şi împachetatul îţi dă atâtea bătăi de cap.
Trecuseră aproape două săptămâni când, într-o bună dimineaţă, Frodo se uită pe geam afară şi văzu că noaptea căzuse bruma, încât plasele de păianjen arătau ca nişte ţesături albe. Şi brusc îşi dădu seama că trebuia să plece şi să-şi ia rămas-bun de la Bilbo. Vremea încă era liniştită şi frumoasă, după una dintre cele mai minunate veri de care-şi aminteau oamenii; însă iată că intraseră în octombrie şi în curând vremea avea să se schimbe, aducând ploi şi vânt urât. Şi drumul până acasă era lung. Dar nu gândul la vreme îl frământa pe el. Ci avea simţământul ăsta că trebuia neapărat să se întoarcă în Comitat. Şi Sam simţea acelaşi lucru. Cu o seară înainte chiar îi spusese lui Frodo:
- Ei, domnu’ Frodo, departe am mai umblat şi multe am văzut, da’ nu cred că am găsit un alt loc mai grozav ca ăsta. Aici găseşti câte puţin din toate, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun: şi din Comitat, şi din Pădurea de Aur, şi din Gondor, şi case regeşti şi hanuri, păşuni şi munţi, toate laolaltă. Da’ nu ştiu cum, simt aşa că trebuie s-o pornim la drum curând. Ca să fiu sincer, îmi fac griji din pricina Unchiaşului meu.