- Da, Sam, din toate câte puţin, doar Marea lipseşte, răspunsese Frodo; iar acum îşi repetă în sinea lui; „Doar Marea lipseşte.”
În acea zi Frodo vorbi cu Elrond şi hotărâră să plece a doua zi dimineaţa.
- Cred că o să vin şi eu, spuse Gandalf, spre încântarea lor. Măcar până în Bree. Vreau să-l văd pe Captalan.
Seara îşi luară rămas-bun de la Bilbo.
- Ei, dacă trebuie să plecaţi, atunci trebuie, spuse el. Îmi pare rău. O să vă duc dorul. Îmi place să vă ştiu pe-aici, pe-aproape. Dar acum mi s-a făcut tare somn.
După care îi dădu lui Frodo vesta de mithril şi sabia Sting’ uitând că i le mai dăduse o dată; îi mai dădu însă şi trei cărţi cu datini şi legende, pe care le scrisese de-a lungul timpului cu scrisul său mărunt şi fin şi pe care le intitulase Traduceri din elfică, de B.B. - titlul fiind scris pe copertele roşii.
Lui Sam îi dădu o punguliţă cu aur.
- Cam ultima picătură din prada lui Smaug. S-ar putea să-ţi de folos dacă ai de gând să te însori, Sam.
La care vorbe Sam roşi.
- Vouă, tinereilor, nu prea am ce să vă dau, se întoarse el spre Merry şi Pippin, în afară de nişte sfaturi bune. Şi după ce le dădu sfaturile cuvenite, adăugă după cum era obiceiul în Comitat: Să nu vi se urce la cap prea tare că n-o să vă mai încapă pălăriile! Numai că dacă nu vă opriţi din crescut, curând şi pălăriile şi hainele o să vă ardă la buzunare.
- Dar tu vrei să-l întreci pe Bătrânul Took, i-o-ntoarse Pippin. Aşa că nu văd de ce n-am încerca şi noi să-l întrecem pe Muget de Taur.
Bilbo izbucni în râs şi scoase din buzunar două pipe frumoase, cu muştiuc din sidef şi împodobite cu argint filigranat.
- Gândiţi-vă la mine când fumaţi cu pipele astea! îi rugă el. Le-am primit de la elfi, le-au făcut anume pentru mine, dar eu nu mai fumez acum. Şi spunând acestea, capul îi căzu în piept şi aţipi pe loc; iar când se trezi, spuse: Unde rămăsesem? Aa, da, împărţeam daruri. Că mi-am adus aminte: ce s-a ales de inelul meu, Frodo, pe care mi l-ai luat?
- L-am pierdut, Bilbo dragă, spuse Frodo. Am scăpat de el, ştii doar.
- Ce păcat! Mi-ar fi plăcut să-l văd. Ba nu, ce prost sunt! Doar de-asta-i plecat în călătorie, să scapi de el, nu-i aşa? Dar totul e aşa de încâlcit, pentru că multe altele s-au amestecat în povestea asta: treburile lui Aragorn, şi Staful Alb şi Gondorul, şi Călăreţii şi Sudiştii şi olifanţii - chiar ai văzut unul, Sam? - şi peşteri, şi turnuri, şi copaci de aur, şi naiba ştie câte şi mai câte.
Desigur că eu m-am întors acasă din călătoria mea pe un drum mult prea drept. Cred că Gandalf ar fi putut să mă ducă să-mi arate şi mie una-alta. Dar dacă aş fi făcut asta, licitaţia s-ar fi isprăvit înainte să apuc eu să mă întorc şi aş fi dat de un bucluc mult mai mare decât cel în care am intrat. Oricum, acum e prea târziu; şi chiar cred că e mult mai comod să stau aici şi să mi se povestească. Focul e tare plăcut şi mâncarea e foarte bună şi sunt elfi pe care-i poţi vedea oricând ai chef. Ce-şi mai poate dori un hobbit?
Şi în timp ce murmura ultimele cuvinte, capul îi căzu de tot în piept şi Bilbo se cufundă într-un somn adânc.
O dată cu lăsarea nopţii, odaia era tot mai întunecoasă şi focul mai luminos; hobbiţii îl priviră pe Bilbo cum dormea şi văzură că faţa lui zâmbea. Rămaseră o vreme acolo în tăcere, apoi Sam se uită înjur, la odăiţă şi la umbrele ce dansau pe pereţi şi spuse încetişor:
- Nu cred, domnu’ Frodo, că a scris prea mult cât am fost noi plecaţi. Povestea noastră n-o s-o scrie niciodată.
La aceste cuvinte, Bilbo deschise un ochi, ca şi cum l-ar fi auzit. Se foi în jilţ şi se trezi de-a binelea.
- Ştiţi, mă fură somnul în ultima vreme, explică el. Iar când am timp de scris, îmi place mai mult să scriu poezii. Mă-ntreb, Frodo, dragule, dacă te-ar deranja să faci puţină ordine pe-aici înainte de a pleca? Să-mi strângi însemnările şi hârtiile şi jurnalul şi să le iei cu tine, dacă vrei. Vezi tu, nu mai am mult timp ca să aleg şi să aranjez totul. Pune-l pe Sam să te ajute şi după ce-ai pus totul la punct, întoarce-te ca să mă uit şi eu ce-ai făcut. N-o să fiu prea aspru cu criticile.
- Bineînţeles că o să fac ce-mi spui! răspunse Frodo. Şi bineînţeles că o să mă întorc iute; nu mai e nici o primejdie. Acum avem un rege adevărat care o să se îngrijească în curând şi de drumuri.
- Îţi mulţumesc, dragul meu prieten! Îmi iei o adevărată povară de pe cap, să ştii. În clipa următoare adormi buştean.
A doua zi, Gandalf şi hobbiţii se despărţiră de Bilbo în odaia lui, pentru că afară era prea frig; apoi îşi luară rămas-bun de la Elrond şi de la toţi ai casei.
În prag, Elrond îi ură lui Frodo drum bun, îl binecuvântă şi-i spuse:
- Ascultă-mă, ori te întorci foarte curând, ori cred că nu mai e nevoie să vii aici. Cam la vremea asta a anului, când frunzele se auresc înainte să cadă, caută-l pe Bilbo în pădurile Comitatului. Voi fi cu el.
Nimeni altcineva n-a auzit aceste cuvinte, iar Frodo le-a păstrat doar pentru sine.
VII
Spre casă
În sfârşit, hobbiţii priveau spre casă. Erau nerăbdători să revadă Comitatul; la început au mers încet, din pricină că Frodo avea un fel de nelinişte în el. Când au ajuns la Vadul Urşilor, el s-a oprit şi mai că n-ar fi voit să-şi mâie calul în apele râului; prietenilor nu le-a scăpat că ochii lui păreau să nu-i vadă, nici pe ei şi nici ce era în jurul lor. Toată ziua aceea Frodo a rămas tăcut. Era şase octombrie.
- Te doare ceva, Frodo? îl întrebă Gandalf încet în timp ce călărea alături de el.
- Mda, mă doare. Umărul. Rana mă înţeapă şi amintirea Întunecimii mă apasă. Azi se împlineşte anul.
- Din păcate, unele răni nu se vindecă niciodată pe de-a-ntregul, oftă Gandalf.
- Mă tem că rana mea e de acest soi. Nu am cum să mă întorc cu adevărat acasă. Da, ajung în Comitat, dar nu mi se va mai părea la fel; pentru că nu voi fi acelaşi. Sunt rănit de cuţit, de vârf ascuţit, de dinte veninos şi de o lungă povară. Unde mai pot eu găsi odihna?
Gandalf nu-i răspunse.
La capătul zilei următoare durerea şi neliniştea trecuseră si Frodo era din nou vesel, atât de vesel de parcă nu-şi amintea de întunericul de cu o zi înainte. Au continuat călătoria cu bine, zilele treceau cu repeziciune; căci călăreau în tihnă şi adeseori zăboveau pe frumoasele plaiuri împădurite unde frunzele erau roşii şi galbene în soarele toamnei. Şi au ajuns şi la Ţancul Vremii; era la scăpătat şi umbra dealului se întindea neagră pe drum. Frodo i-a rugat să se grăbească. Nu s-a uitat nici o clipă spre deal, ci a călărit mai departe prin umbra lui, ţinându-şi capul plecat şi strângându-şi pelerina în jurul trupului. În noaptea ceea vremea a dat semne de schimbare, vântul a început să bată dinspre Apus, aducând cu el ploaie; sufla tare şi tăios, frunzele galbene se învârteau precum păsările în văzduh. Când au ajuns la Pădurea Rea, ramurile erau aproape despuiate şi o perdea grea de ploaie ascundea Dealul Bree de ochii lor.
Aşa s-a făcut că la capătul unei seri vijelioase şi umede, în ultimele zile ale lui octombrie, după ce au urcat drumul în pantă, cei cinci călători ajunseră la Poarta dinspre Miazăzi a satului Bree. Era încuiată zdravăn; ploaia le bătea în faţă şi norii joşi se fugăreau pe cerul tot mai întunecat, încât cei cinci se simţiră oarecum descumpăniţi, căci se aşteptaseră la o primire mai călduroasă.