Fură nevoiţi să strige de mai multe ori până când Portarul se îndură să iasă, cu un ciomag în mână, după cum observară ei. Îi privi cu teamă şi neîncrezător; dar când îl recunoscu pe Gandalf şi văzu că însoţitorii săi erau hobbiţi, în ciuda straielor lor străine de partea locului, se lumină la faţă şi le ură bun venit.
- Poftiţi, intraţi! îi invită el, descuind poarta. N-o să stăm de poveşti aici în frig şi umezeală, o noapte de câine. Da’ bătrânu’ Barley sigur o să vă primească cu braţele deschise la Ponei şi-acolo o să auziţi tot ce-i de auzit.
- Şi-acolo o să auziţi mai târziu tot ce-avem noi de zis, şi chiar mai multe, zise Gandalf râzând. Ce face Harry?
Portarul sudui.
- S-a dus, spuse. Da’ mai bine-l întrebaţi pe Captalan. Seară bună!
- Seară bună! îi urară la rândul lor şi trecură mai departe.
Abia acum băgară de seamă că în spatele gardului viu ce mărginea pe o parte drumul fusese construită o baracă joasă şi lungă şi din ea ieşiseră câţiva oameni care stăteau şi se uitau la ei peste gard. Când ajunseră în dreptul casei lui Bill Ferigă, văzură că gardul viu crescuse neîngrijit şi netuns de multă vreme, iar ferestrele erau toate oblonite.
- Oare i-ai făcut de petrecanie când l-ai lovit cu mărul ăla? îl întrebă Pippin pe Sam.
- N-am eu norocu’ ăsta, domnu’ Pippin, răspunse Sam. Dar tare-aş vrea să ştiu ce s-a ales de bietu’ poneiu’ ăla. M-am gândit de multe ori la el, şi la lupii ăia care urlau, şi la tot.
Ajunseră într-un târziu şi la Poneiul în două Picioare, unde lucrurile păreau neschimbate pe dinafară; în spatele perdelelor roşii de la ferestrele de la parter se zăreau lumini. Aşa că traseră de clopotul de la intrare. Nob veni la uşă, deschise o ferestruică şi îşi furişă o privire afară; şi când îi văzu stând sub felinar, scoase un strigăt de surpriză.
- Domnu’ Captalan! Stăpâne! urlă el. S-au întors!
- Chiar aşa? Ei las’ că-i învăţ eu minte, se auzi vocea domnului Captalan, şi numai ce ieşi val-vârtej din casă cu o bâtă zdravănă în mână. Dar când văzu cine erau întorşii, se opri brusc şi încruntătura neagră de pe chipul lui se preschimbă în uimire şi încântare.
- Nob, neghiob cu minte de câlţi ce eşti! strigă el. Nu poţi să zici numele vechilor noştri prieteni? Auzi, să mă sperii tu în halu’ ăsta, şi pe asemenea vremuri. Măi să fie, măi să fie! Şi de unde-mi veniţi, mă rog frumos? Nu mă aşteptam să vă mai văd pe vreunu’ pe-aici, zău aşa: s-o apucaţi aşa pe pustii, cu Pas Mare ăla şi cu toţi Oamenii Negri mişunând peste tot. Da-s bucuros de-a binelea că vă văd, şi mai ales pe Gandalf. Intraţi! Intraţi! Aceleaşi camere ca data trecută? Sunt libere. Da, aproape toate camerele sunt libere în ziua de azi, nu mă feresc să v-o spun, căci o să aflaţi şi singuri în curând. Să văd ce putem pregăti de cină, şi cât mai repede; da’ nu prea am ajutoare deocamdată. Hei, Nob, trântore! Spune-i lui Bob! Ah, tot uit, Bob s-a dus; se întoarce seara la ai lui acasă, mai nou. Mda. Nob, ia poneii oaspeţilor şi du-i în grajd! Iar dumneata, Gandalf o să vrei să-ţi duci singur calul la grajd, nu-i aşa? Frumos animal, ţi-am zis-o încă de când l-am văzut întâiaşi dată. Păi, hai, intraţi! Simţiţi-vă ca acasă!
Domnul Captalan, cel puţin, nu-şi schimbase câtuşi de puţin felul de a vorbi şi părea că-şi ducea viaţa în acelaşi iureş clocotitor. Cât despre muşterii, aproape că nu era nimeni în preajmă, totul era tăcut; din Sala Mare se auzea un murmur stins de două-trei voci, mai multe. Iar faţa hangiului arăta cam vârstată şi roasă de griji, acum că o puteau vedea mai bine în lumina celor două lumânări pe care le aprinsese pentru a le lumina drumul.
Îi conduse pe coridor până în salonaşul pe care-l ocupaseră în acea noapte ciudată cu mai mult de un an în urmă; iar ei se luară după el oarecum neliniştiţi, căci nu aveau nici o îndoială că bătrânul Barliman era ros de gânduri în ciuda aerului său curajos. Lucrurile nu mai erau cum fuseseră odată. Dar călătorii nu spuseră nimic, aşteptau să vadă ce s-a mai întâmplat.
După cum bănuiseră, domnul Captalan veni în salonaş după cină, să vadă dacă totul fusese pe placul lor. Şi fusese, într-adevăr: cel puţin în privinţa berii sau a merindelor gătite la Poneiul, nici o schimbare în rău.
- N-am să cutez chiar atât de mult încât să vă invit în Sala Mare în seara asta, zise Captalanul. Trebuie că sunteţi obosiţi; şi oricum nu prea e nimeni acolo. Dar dacă-mi puteţi dărui o jumate de oră înainte să mergeţi la culcare, tare-aş vrea să stau niţel de vorbă cu Domniile voastre, aşa, liniştit, între noi.
- Chiar asta voiam şi noi să facem, zise Gandalf. Nu suntem obosiţi. Am venit fără nici o grabă. Ne-a murat ploaia, am îngheţat, ne era foame, dar mulţumită ţie am scăpat şi de astea. Hai, şezi colea! Şi dacă ai nişte buruiană de pipă, ţi-am fi recunoscători.
- Uff, orice altceva să-mi fi cerut vă dădeam bucuros, numai asta nu, zise Captalanul. E unul dintre lucrurile ce aproape că nu se mai găsesc prin părţile astea, numa’ ce apucăm să creştem pe lângă casă şi alea nu-s de ajuns. Din Comitat nu mai primim nimic în ultima vreme. Da’ să văd ce pot face.
Când se întoarse, le dădu cât să le ajungă pentru o zi sau două; un cocoloş de frunze netăiate.
- De pe terasele noastre de la miazăzi, explică el, cel mai bun pe care-l avem, da’ nu se compară cu cel din Meleagul de la Miază-zi, aşa am spus întotdeauna, chiar dacă ţin cu Bree în mai toate cele, să-mi fie cu iertare.
Îl poftiră să şadă într-un jilţ mare lângă foc, Gandalf se aşeză de partea cealaltă a vetrei, iar hobbiţii pe nişte taburete între ei; şi astfel stătură şi vorbiră mai multe jumătăţi de oră şi îşi împărtăşiră toate noutăţile pe care dorea domnul Captalan să le audă ori să le dea în vileag. Cele mai multe lucruri pe care le povesteau ei umpleau de mirare şi uluială pe gazda lor şi întrecea de departe orice închipuire a minţii sale; şi arareori provocau un comentariu mai adânc decât: „Nu mai spune!” repetat adeseori în ciuda a ceea ce auzea domnul Captalan cu propriile sale urechi.
- Ia nu mai spune, domnu’ Baggins; sau ăi fi domnu’ Subdeal? M-am zăpăcit de tot. Nu mai spune, domnu’ Gandalf! Al naibii să fiu! Cine să-şi închipuie aşa ceva în ziua de azi!
Cât despre veştile sale, lui Captalan nu-i ajungea o singură gură să spună tot ce avea de spus. Lucrurile erau departe de a fi bune, zicea el. Afacerile nici măcar bunicele nu mai erau, dimpotrivă, rele de tot.
- Nimeni nu mai vine în Bree de Afară. Iar cei dinăuntru stau mai tot timpul închişi în casă, cu uşile zăvorite. Totu’ se trage de la străinii şi teleleii care-au început să sosească pe Calea Verde anu’ trecut, după cum bănuiesc că vă amintiţi; da’ mai târziu au venit şi mai mulţi. Unii erau nişte vai-de-capu’-lor, fugeau de necaz; da’ cei mai mulţi erau oameni răi, puşi pe hoţii şi ticăloşii. Şi-au fost belele chiar aici în Bree, belele mari. Am avut parte chiar şi de o încăierare, şi unii au fost omorâţi, omorâţi de-a binelea! Puteţi să credeţi aşa ceva?
- Da, eu da, zise Gandalf. Câţi?
- Trei şi doi, răspunse Captalanul, voind să spună că trei din Neamul Mare şi doi din Neamul Mic. Bietu’ Mat Iarba Neagră şi Rowlie Măr Pădureţ, şi micu’ Tom Scai Ghimpos din Pestedeal; şi Willie Maluri de Dinsus, şi unul din familia Subdeal, din Căpiţa: băieţi de treabă cu toţii, le simţim lipsa; şi Harry Iarba Ciutei, ăla de era la Poarta de la Apus şi ăla de-i zicea Bill Ferigă s-au dat cu străinii şi cu ei s-au tot dus; şi am eu aşa o bănuială că ăştia doi i-au lăsat să intre. În noaptea încăierării, vreau să spun. Şi asta a fost după ce le-am arătat pe unde sunt porţile şi i-am dat afară; adică înainte de sfârşitu’ anului; iar încăierarea a fost la începutu’ anului cestălalt, după zăpada grea ce-am avut-o.