Şi-acu’ s-au dat pe jaf şi trăiesc Afară, se-ascund în păduri dincolo de Fundurâului, şi-n pustietăţile de la miazănoapte. E cam ca în vremurile alea rele despre care povestesc legendele. Drumurile sunt primejdioase şi nimeni nu se-ncumetă să meargă prea departe, iar oamenii se încuie în case de cum apune soarele. Ţinem străjeri de jur împrejurul gardului, iar noaptea porţile sunt bine păzite.
- Să ştiţi că noi n-am avut nici o bătaie de cap pe drum, zise Pippin, şi-am venit agale şi n-am stat de veghe. Credeam că am lăsat în urmă toate problemele astea.
- Ei, Jupâne, aflaţi că nu le-aţi lăsat şi tare-i păcat, oftă Captalanul. Da’ nu-i de mirare că nu v-au sâcâit. Nu se iau de cine-i înarmat cu spade şi coifuri şi scuturi şi toate cele. Îi face să se gândească de două ori, zău. Şi trebuie să spun că şi pe mine m-a luat niţel cu frig când v-am văzut.
Abia acum înţeleseră hobbiţii că oamenii îi priviseră uluiţi nu din pricină că erau surprinşi de întoarcerea lor, ci pentru că se minunau de tot harnaşamentul. Ei înşişi se obişnuiseră într-atât să poarte arme şi să călătorească printre oşteni înarmaţi până-n dinţi, încât uitaseră că zalele lucioase care se întrezăreau de sub mantiile lor şi coifurile din Gondor şi din Obşte, precum şi frumoasele însemne de pe scuturile lor aveau să pară ca de pe altă lume în propriul lor ţinut. Gandalf, şi el, călărea acum pe calul lui mare şi sur, înveşmântat în alb tot, cu o mantie albastră cu argintiu pe deasupra şi cu sabia cea lungă, numită Glamdring, prinsă la şold.
Gandalf izbucni în râs.
- Măi, măi, zise, dacă ăştia se tem de noi cinci, apoi să ştii că am avut parte de duşmani mai de temut în drumurile noastre. Dar, oricum, or să te lase în pace noaptea cât suntem noi pe-aici.
- Şi cât veţi sta? întrebă Captalanul. N-am să ascund că tare ne-ar bucura să vă avem o vreme printre noi. Vedeţi dumneavoastră, nu prea suntem obişnuiţi cu asemenea belele; iar Pribegii au plecat cu toţii, aşa vorbeşte lumea. Nu cred că până acum am priceput noi prea bine ce-au făcut ei pentru noi. Căci am avut parte de jivine mai rele decât bandiţii. Iarna trecută urlau lupii pe la garduri. Şi-n păduri bântuie tot felu’ de lighioane negre, atât de înspăimântătoare că-ţi îngheaţă sângele-n vine numa’ când te gândeşti Ia ele. Tare ne mai frământă toate astea, vă zic.
- Te cred, zise Gandalf. Aproape toate meleagurile au fost cuprinse de tulburare în zilele din urmă, de mare tulburare. Dar, capul sus Barliman! Aţi fost în pragul unor nenorociri cu adevărat mari şi mă bucur că nu vi s-a întâmplat nimic mai rău de-atât. Acum vin vremuri mai bune. Mai bune poate decât îţi aminteşti că ai trăit vreodată. Pribegii s-au întors. Noi am venit înapoi cu ei. Şi avem din nou rege, Barliman. În curând o să-şi îndrepte gândurile şi prin părţile voastre.
Şi atunci Calea Verde va fi din nou deschisă şi solii lui vor veni spre miazănoapte şi se va vântura multă lume în sus şi-n jos şi tot ce-i rău va fi alungat din pustietăţi. Crede-mă că timpul scurs nu s-a irosit în zadar şi unde a fost odată sălbăticie vor fi din nou oameni şi câmpii.
Domnul Captalan clătină din cap.
- Dacă pe drum umblă câţiva oameni de bună-credinţă şi cuviincioşi, n-au decât să umble cât or vrea, n-avem noi treabă cu ei. Da’ ne-am săturat de gloate şi de tâlhari. Şi nu vrem nici picior de străin în Bree. Sau prin preajmă. Vrem să fim lăsaţi într-ale noastre. N-am chef să ne vină pe cap o adunătură de străini şi să-şi facă sălaş aici şi să strice frumuseţe de natură.
- O să fiţi lăsaţi într-ale voastre, Barliman, zise Gandalf împăciuitor. E loc destul pentru alte aşezări între Isen şi Torentul Cenuşiu, sau de-a lungul malurilor la miazăzi de Coniaied, fără suflare de om pe distanţe de zile-ntregi de călărit până-n Bree. Unde mai pui că mulţi au trăit la miazănoapte, la mai bine de o sută de mile de-aici, la capătul celălalt al Căii Verzi; pe Gruiurile de la Miazănoapte sau în preajma Lacului Amurgului.
- Acolo sus, la Stăvilarul Morţilor? întrebă Captalanul, privindu-i cu şi mai multă neîncredere. Alea-s locuri bântuite, aşa umblă vorba. În afară de tâlhari, nimeni nu bate locuri din alea.
- Pribegii le bat, zise Gandalf. Stăvilarul Morţilor, zici tu. Da, aşa s-a numit mulţi ani la rând; dar numele său adevărat, Barliman, este Fornost Erain, Fortăreaţa de la Miazănoapte a Regilor. Şi într-o bună zi regele se va duce acolo; şi-atunci prin Bree o să treacă mulţi oameni de soi.
- Mă rog, asta mai sună a încurajare, dacă-mi daţi voie, zise Captalanul. Şi poate o să fie bine şi pentru trebuşoarele noastre de pe-aici. Numa’ să ne lase satu’n pace.
- O să vi-l lase, îl asigură Gandalf. Îl cunoaşte şi-l iubeşte.
- Oare? făcu Captalanul uluit. Deşi nu văd de unde şi până unde, doar stă cocoţat pe tronu’ lui mare din castelu’ ăla mare, la sute de mile depărtare. Şi nu m-ar mira să aflu că-şi bea vinu’ din pocal de aur. Ce-i Poneiu’‚ pentru el, sau ce-s ulcelele cu bere? Nu că berea mea n-ar fi bună, Gandalf. E chiar neobişnuit de bună de când ai venit toamna trecută şi-ai descântat-o dumneata ştii cum. Şi-asta a fost o mare mângâiere cu atâtea necazuri în jur, crede-mă.
- Aaa, da’ el zice că berea ta e întotdeauna grozavă, spuse Sam.
- El?
- Da, el. El e Pas Mare. Căpetenia Pribegilor. Încă nu ţi-a intrat în cap?
I-a intrat, în sfârşit, şi chipul lui era uluiala însăşi. Ochii i se rotunjiseră pe faţa lui lătăreaţă, gura i se deschise larg, răsuflarea i se opri în piept.
- Pas Mare! explodă el când îşi recapătă suflul. Ăla, cu coroană şi toate cele şi cu pocal de aur! Da’ unde-ajungem?
- În vremuri mai bune, pentru Bree în orice caz, răspunse Gandalf.
- Trag nădejde, zău aşa. Ei, să ştiţi că vorba asta pe care-am avut-o cu voi a fost cea mai frumoasă pe care-am avut-o de când mă ştiu. Şi n-am să ascund că voi dormi mai bine în noaptea asta şi cu inima mai uşoară. Mi-aţi dat multe la care să mă gândesc, da’ mai e şi mâine o zi. Mă trage aţa spre pat acu’ şi cred că şi domniile voastre aţi fi bucuroase să vă culcaţi. Hei, Nob! strigă el, îndreptându-se spre uşă. Nob, trântore! Barliman se pocni cu palma peste frunte. Nob! De ce-mi aminteşte mie asta? se întrebă el.
- Sper că nu e încă o scrisoare de care ai uitat, domnule Captalan? îl luă Merry peste picior.
- Ei, ei, domnu’ Brandybuck, nu-mi mai amintiţi de povestea aia! Da’ uite că mi-aţi întrerupt gându’. Unde rămăsesem? Nob, grajd, aa! Da, asta era. Am ceva aici de-al domniilor voastre. Dacă vă amintiţi de Bill Ferigă şi de furtu’ cailor: poneiu’ ăla de l-aţi cumpărat, ştiţi, e aici. A venit înapoi singur-singurel. Da’ pe unde-a hălăduit ştiţi domniile voastre mai bine decât mine. Era răpciugos ca un câine bătrân şi slab ca un umeraş de haine, da’ viu. S-a îngrijit Nob de el.
- Ce? Bill al meu? strigă Sam. Înseamnă că m-am născut sub o zodie norocoasă, orice-ar zice unchiaşu’. Încă o dorinţă care mi s-a împlinit. Unde-i?
Sam refuză să meargă la culcare înainte să-l vadă pe Bill în grajd.
Călătorii au rămas în Bree toată ziua următoare şi domnul Captalan nu s-a putut plânge de lipsă de muşterii la ceasurile serii. Curiozitatea învinsese orice teamă şi hanul s-a umplut de lume. În semn de politeţe pentru gazda lor, hobbiţii s-au dus seara în Sala Mare şi au stat o vreme acolo, răspunzând nenumăratelor întrebări. Şi cum ţinerea de minte a celor din Bree era straşnică, Frodo a fost întrebat de mai multe ori dacă şi-a scris cartea.