- Încă nu, răspunse el într-un târziu. Acum mă duc acasă şi mă apuc să fac ordine în însemnări.
Le făgădui că va scrie şi despre uluitoarele întâmplări din Bree, pentru ca să facă mai interesantă o carte ce altfel ar fi părut că se ocupă mai cu seamă de treburi „de la miazănoapte”, îndepărtate şi mai puţin importante.
Apoi unul dintre cei mai tineri aflaţi acolo ceru un cântec. Primi însă numai sâsâituri drept răspuns şi priviri încruntate, încât nu-şi mai repetă dorinţa. Era limpede că nimeni nu mai dorea evenimente ciudate în Sala Mare.
Nici un necaz ziua, nici un zgomot noaptea, nimic nu a tulburat pacea satului Bree cât au stat călătorii acolo; numai că a treia zi dimineaţa s-au trezit devreme, căci ploaia nu încetase şi ei doreau să ajungă în Comitat înainte de căderea nopţii, şi drumul era lung. Sătenii ieşiseră cu toţii să-i conducă şi erau mai veseli acum decât fuseseră tot anul acela; iar cei care n-apucaseră să-i vadă pe străini cu tot harnaşamentul îi priveau acum cu gurile căscate: pe Gandalf cu barba lui albă şi cu lumina aceea ce părea să iasă din el, ca şi când mantia albastră era doar un nor peste lumina soarelui; şi pe cei patru hobbiţi care semănau cu nişte cavaleri rătăcitori din poveşti străvechi aproape uitate. Chiar şi cei care izbucniseră în râs când se vorbise despre Rege începeau să creadă că ceva-ceva adevăr tot era în vorbele acelea.
- Păi, s-aveţi noroc la drum şi la sositu’ acasă! le ură domnul Captalan. Ar fi trebuit să vă previn că nici în Comitat nu-i tocmai bine, dacă ceea ce-am auzit e adevărat. Tot felu’ de trăsnăi ciudate, aşa se zice. Da’ uite-aşa ne luarăm cu unele şi uitarăm de altele, unde mai pui că şi mie-mi bubuia capu’ d-ale mele. Da’ dacă-mi daţi voie, aţi venit schimbaţi din peregrinările voastre şi-arătaţi acum ca unii care pot să dea piept cu necazurile ce-au scăpat din hăţuri. Sunt sigur c-o să le daţi de capăt cât de curând. S-aveţi noroc! Şi cu cât veniţi mai des înapoi, cu atât o să mă bucur mai tare.
Îşi luară rămas-bun de la el şi, după ce ieşiră prin Poarta de la Apus se aşternură la drum întins spre Comitat. Bill poneiul îi însoţea, încărcat şi acum de bagaje, dar tropăia voiniceşte pe lângă Sam şi avea un aer tare mulţumit.
- Mă-ntreb ce-a vrut să spună Barliman, zise Frodo.
- Am eu aşa o bănuială-două, mormăi Sam ursuz. Ce-am văzut în Oglindă - copaci tăiaţi, tot felul de lucruri şi unchiaşu’ meu bătrânu’ aruncat în uliţă din Vizuina lui. Trebuia să mă fi grăbit să ajung mai repede.
- Este limpede că ceva nu e în ordine în tot Meleagul de la Miazăzi, spuse Merry. Nu se mai găseşte buruiană de pipă.
- Orice-ar fi, poţi fi sigur că Lotho e capu’ tuturor relelor, zise Sam.
- Vârât până-n gât, poate, dar nu neapărat capul, spuse Gandalf. L-aţi uitat pe Saruman. S-a arătat interesat de Comitat încă înaintea celor din Mordor.
- Nu-i nimic, eşti tu cu noi, aşa că lucrurile se vor lămuri iute, zise Merry împăcat.
- Sunt cu voi acum, dar curând nu voi mai fi. Nu vin în Comitat. Treburilor de acolo singuri trebuie să le daţi de capăt; pentru asta aţi fost pregătiţi. Încă nu aţi înţeles? Vremea mea s-a sfârşit, nu mai este treaba mea să îndrept lucrurile şi nici să-i ajut pe alţii s-o facă. Cât despre voi, dragii mei prieteni, voi n-o să aveţi nevoie de nici un ajutor. Aţi crescut mari de-acum. Şi aţi crescut chiar foarte sus: sunteţi printre cei mari de tot şi nu mă mai tem câtuşi de puţin pentru voi.
Şi dacă vreţi să ştiţi, curând mă despart de voi. Mă duc să stau de vorbă pe îndelete cu Bombadiclass="underline" o vorbă lungă cum n-am avut de când mă ştiu. El e din cei ce prind cheag, iar eu am fost mereu o piatră sortită să se rostogolească. Dar zilele rostogolirii se sfârşesc, aşa că acum avem multe să ne povestim.
Nu trecu mult şi ajunseră la acel loc de pe Drumul spre Răsărit unde se despărţiseră odată de Bombadil; trăgeau nădejde, aproape că se aşteptau să-l vadă stând acolo şi salutându-i. Dar nu se vedea nici urmă de el. Iar la miazăzi, Gruiurile-gorgane erau îngropate într-o ceaţă deasă şi o pâclă groasă se lăsase peste Pădurea Bătrână din depărtare.
Se opriră şi Frodo privi cu jind spre miazăzi.
- Tare mi-aş dori să-l mai văd o dată pe bătrân, zise el. Ce-o mai fi făcând?
- La fel de bine ca întotdeauna, poţi fi sigur, răspunse Gandalf. Netulburat, şi aş zice că nici prea interesat de ce-am făcut sau am văzut noi, decât poate doar de vizitele noastre la enţi. Poate că ceva mai încolo o să vină vremea să te duci să-l vezi. Dar în locul vostru eu m-aş grăbi spre casă, căci altfel n-o să ajungeţi la Podul Viniac înainte să se închidă porţile.
- Dar nu sunt porţi acolo, zise Merry, în orice caz nu pe Drum; doar ştii asta foarte bine. E Poarta Ţării Iedului; însă pe acolo pot trece oricând vreau.
-Vrei să zici că n-au fost porţi, îl corectă Gandalf. Ei bine, acum veţi da peste câteva. Şi veţi avea de furcă până şi la Poarta Ţării Iedului, mai mult decât vă închipuiţi. Dar o să vă descurcaţi, fiţi fără grijă. Cu bine, prieteni! Nu pentru ultima oară, nu încă. Cu bine!
Îl trase pe Iute ca Gândul de frâu ca să coboare de pe drum şi marele armăsar sări peste şanţul verde care, în acest loc, era chiar lipit de drum; şi apoi, la un strigăt al lui Gandalf, dus a fost, gonind spre Gruiurile-gorgane precum vântul de la Miazănoapte.
- Iată-ne deci şi aici, numai noi patru, ca atunci când am pornit-o la drum, spuse Merry. I-am lăsat pe toţi în urmă, unul după altul. Parcă-i un vis care se destramă încet.
- Nu şi pentru mine, spuse Frodo. Mie mi se pare ca şi când aş adormi la loc.
VIII
Se face curăţenie în Comitat
Trecuse de miezul nopţii când, uzi şi obosiţi, călătorii ajunseră în sfârşit în Coniaied şi găsiră drumul închis. La ambele capete ale podului, câte o poartă mare cu ţăruşi; iar pe celălalt mal al râului se zăreau nişte case nou-construite: cu două caturi, ferestre înguste şi dreptunghiulare, lipsite de grădini şi slab luminate, mohorâte şi fără să semene cu nimic din Comitat.
Bătură la poartă, strigară, dar nu primiră nici un răspuns: şi numai ce deodată, spre surprinderea lor, se auzi un corn chemând şi luminile de la ferestre se stinseră. O voce strigă în întuneric:
- Cine-i? Şterge-o! Nu poţi intra. Nu vezi ce scrie: Intrarea interzisă între apus şi răsărit?
- E la mintea cocoşului că în întuneric nu vedem ce scrie, strigă Sam drept răspuns. Şi dacă hobbiţii din Comitat sunt siliţi să rămână pe-afară în ploaie pe o noapte ca asta, vă fac bucăţi-bucăţele afişul când dau de el.
La aceste vorbe se auzi o fereastră trântindu-se şi o ceată de cu lămpaşe ieşiră buluc din casa din stânga. Deschiseră poarta de la capătul celălalt şi câţiva dintre ei traversară podul. Când dădură cu ochii de călători, păru să-i cuprindă frica.
- Haideţi, măi! îi chemă Merry, recunoscându-l pe unul dintre ei. Dacă nu mă cunoşti, Hob Hayward, s-ar cuveni s-o faci. Sunt Merry Brandybuck şi aş dori să ştiu ce-i cu toată povestea asta şi ce face aici unul din Ţara Iedului aşa ca tine. Te ştiam la Poarta Fânului.
- Al naibii să fiu! E jupânu’ Merry, zău aşa, şi-mbrăcat de zici că pleacă la bătălie! exclamă bătrânul Hob. Păi, lumea vorbea c-ai murit! Că te-ai rătăcit în Pădurea Bătrână, aşa se zvonea. Mă bucur să văd că eşti în viaţă!