- Nu fiţi caraghioşi! zise Frodo. Merg unde poftesc şi când cred eu de cuviinţă. Din întâmplare mă îndrept spre Fundătura cu nişte treburi, dar dacă ţineţi neapărat să mergeţi şi voi, e treaba voastră.
- Prea bine, domnu’ Baggins, spuse şeful şi deschise bariera. Să nu uitaţi însă că v-am arestat.
- N-o să uit, făgădui Frodo. Niciodată. Dar s-ar putea să vă iert. Numai că astăzi nu mă duc cu nici un chip mai departe, aşa că, dacă binevoiţi să mă escortaţi până la Buşteanul Plutitor, v-aş fi îndatorat.
- Nu pot să fac asta, domnu’ Baggins. Hanul e închis. E o casă a şirifilor la capătul celălalt al satului. Vă duc acolo.
- Foarte bine, acceptă Frodo. Mergeţi înainte şi vă urmăm.
Sam, care-i măsurase pe şirifi din cap până-n picioare, îl ochi pe unul pe care-l cunoştea.
- Hei, Robin Smallburrow[9]! strigă el. Vino-ncoa, vreau să am o vorbă cu tine.
Furişând o privire timidă către şeful său care arăta furibund, dar nu îndrăznea să se amestece, şiriful Smallburrow rămase în urmă ca să meargă alături de Sam care coborâse de pe ponei.
- Uite ce-i, Păunaşul Codrilor! începu Sam. Tu eşti de felul tău din Hobbiton şi ar trebui să ai mai multă minte-n cap, nu să te apuci să-l pândeşti pe domnu’ Frodo şi aşa mai departe. Şi de ce-i hanu’ închis, mă rog frumos?
- Toate-s închise, răspunse Robin. Şefului ăl mare nu-i place berea. De-aici a-nceput totu’. Da’ acu’ cred că Oamenii lui o ţin pe toată pentru ei. Şi nu-i place ca lumea să umble încoace şi-ncolo; dar dacă vrea cu tot dinadinsu’ sau trebuie, atunci merge la casa şirifilor şi acolo explică ce treabă are de umblă.
- Ar trebui să-ţi fie ruşine că te-ai băgat într-o asemenea neghiobie, îl mustră Sam. Pe vremuri îţi plăceau hanurile mai mult pe dinăuntru decât pe dinafară. Una-două îţi iţeai capu’ înăuntru, ori în timpul serviciului, ori după.
- Şi-acu’ aş face la fel, Sam, dacă aş putea. Dar nu mă judeca prea aspru. Ce pot să fac? Ştii de ce m-am băgat la şirifi acu’ şapte ani, înainte să înceapă toate astea. Puteam să străbat Comitatu’, să mă întâlnesc cu unii-alţii, să aflu veşti şi să ştiu unde-i berea a bună. Acu’ e altfel.
- Dar las-o atunci baltă, termină cu şirifatul, dacă nu mai e o slujbă demnă.
- Nu ne este îngăduit.
- Ascultă, dacă mai aud mult treaba asta cu neîngăduitul, mă supăr rău de tot, izbucni Sam.
- N-aş putea spune că mi-ar părea rău s-o văd şi pe asta, zise Robin coborând vocea. Dacă ne-am supăra cu toţii, poate că am izbuti să facem ceva. Da’ e Oamenii ăştia, Sam, Oamenii şefului. Îi trimite peste tot şi dacă vreunu’ d-ai noştri din seminţia mică îşi cere drepturile, îl duc fedeleş la Beciuri. I-am dus pe moş Flourdumpling şi pe moş Will Whitfoot[10]. Primaru’ întâi şi-ntâi şi apoi pe mulţi alţii. În ultima vreme e tot mai rău. Acu’ îi mai şi bat.
- Atunci de ce munceşti pentru ei? se mânie Sam. Cine te-a trimis la Frogmorton?
- Nimeni. Aici stăm, în casa a’ mare a şirifilor. Acu’ suntem Prima Trupă din Meleagu’ de la Răsărit. E sute de şirifi, şi-ncă mai vrea, cu toate regulile astea noi. Mulţi e băgaţi fără voia lor, da’ nu toţi. Chiar şi în Comitat e d-unii care le place să-şi vâre nasu’ în treburile altora şi să se dea mari. Şi chiar mai rău: e unii care fac pe iscoadele pentru şefu’ şi Oamenii lui.
- Aha! Care va să zică, aşa aţi prins de veste despre noi, da?
- Da. Nu ne mai e îngăduit să folosim Serviciul Poştei, da’ ei foloseşte Serviciu’ Poştei Fulger ăla vechi şi ţine mesageri anume tocmiţi în anumite locuri. A venit ieri seara târziu unu’ din Dâra Albă cu o „solie tainică” şi altu’ de-aici a dus-o mai departe. Şi un alt mesaj a venit azi după-masă înapoi care zice să vă aresteze şi să vă ducă la Lângă Ape, nu de-a dreptu’ la Beciuri. E limpede că şefu’ vrea să vă vadă pe loc.
- N-o să mai fie chiar atât de nerăbdător după ce isprăveşte domnu’ Frodo cu el, îl linişti Sam.
Casa şirifilor din Frogmorton era la fel de proastă ca şi cea de la pod. Avea un singur cat, dar aceleaşi ferestre înguste şi era zidită din cărămizi nearse, tare urâte şi prost aşezate. Înăuntru era jilav şi nici un pic de veselie, iar cina le-a fost servită la o masă lungă, neacoperită şi nefrecată de săptămâni de zile. La aşa decor, aşa mâncare. Călătorii erau bucuroşi că plecau de-acolo. Până la Lângă Ape erau optsprezece mile. Au plecat la zece dimineaţa. Ar fi pornit ei mai devreme, dar au vrut să-l scoată din minţi pe şeful şirifilor cu moşmondeala lor. Vântul se mutase de la apus la miazănoapte şi sufla mai rece, dar nu mai ploua.
Cavalcada care părăsea satul era de-a dreptul caraghioasă, cu toate că puţinii care ieşiseră să se uite la „arestarea” călătorilor nu prea păreau siguri dacă hohotele de râs erau îngăduite. Doisprezece şirifi fuseseră aleşi să escorteze „prizonierii”, numai că Merry îi obliga să meargă în faţă, în vreme ce Frodo şi ai săi veneau călare în urma lor. Merry, Pippin şi Sam călăreau în tihnă, râzând, vorbind, cântând, iar şirifii mergeau târâş-grăpiş, încercând să arate cât mai severi şi mai importanţi. Frodo însă era tăcut şi mai curând trist şi gânditor.
Ultima persoană prin dreptul căreia trecură era un unchiaş bătrân şi vânjos, care tundea un gard.
- Salutare, salutare! rânji el. Acu’ cine-a arestat pe cine?
Doi dintre şirifi părăsiră imediat formaţia şi se îndreptară spre el.
- Şefu’! strigă Merry. Porunceşte oamenilor tăi să se întoarcă imediat la locurile lor, dacă nu vrei să mă ocup eu de asta!
La o poruncă tăioasă a şefului, cei doi hobbiţi veniră înapoi cu feţe îmbufnate.
- Hai, daţi-i drumul! ordonă Merry, după care călătorii avură grijă ca poneii lor să grăbească pasul într-atât, încât să-i împingă pe şirifi din spate cât mai repede cu putinţă.
Soarele răsări, vântul sufla rece, cu toate acestea şirifii începură curând să gâfâie şi să asude.
La Piatra celor Trei Hotare se dădură bătuţi. Făcuseră aproape paisprezece mile cu o singură oprire, la prânz. Acum era ora trei. Erau flămânzi, cu tălpile numai băşici şi nu mai puteau ţine pasul.
- Păi atunci veniţi cum puteţi! le spuse Merry. Noi mergem mai departe.
- La revedere, Păunaşul Codrilor! zise Sam. Te aştept în faţă la Dragonul Verde, dacă n-ai uitat unde-i. Să nu te mocoşeşti pe drum!
- Nesocotiţi arestul, asta faceţi, spuse şeful pe un ton nenorocit şi n-am să fiu eu cel răspunzător.
- O să nesocotim încă multe lucruri şi n-o să-ţi cerem să fii răspunzător, i-o-ntoarse Pippin. Hai noroc!
Călătorii îşi continuară drumul la trap şi când soarele începea să coboare spre Colinele Albe aflate la zenitul apusean, ajunseră la Lângă Ape, pe malul heleşteului întins al satului; abia acolo avură primul şoc cu adevărat dureros. Era chiar ţara lui Frodo şi a lui Sam şi abia acum îşi dădeau seama că le păsa de ea mai mult decât de orice alt loc de pe lume. Multe din casele pe care le ştiau acolo dispăruseră. Unele păreau a fi fost arse până-n temelii. Şirul atât de plăcut al vechilor văgăune ale hobbiţilor de pe malul nordic al Heleşteului erau părăsite, iar buruienile năpădiseră micile lor grădini care înainte coborau până jos la marginea apei. Mai rău decât atât, pe Malul Heleşteului, acolo unde Drumul Hobbiton se găsea foarte aproape de ţărm, apăruse un întreg lanţ de case noi şi urâte. Drumul fusese cândva mărginit de copaci. Nici urmă de ei. Uitându-se disperaţi de-a lungul drumului, spre Fundătura, zăriră în depărtare un coş înalt de cărămizi din care se vălătucea spre cerul serii un fum negru.