- Am o idee, se lumină Sam. Hai să mergem la bătrânu’ Tom Cotton, pe uliţa de la miazăzi! A fost întotdeauna un hobbit curajos şi are o mulţime de băieţi care-s prieteni cu mine.
- Nu! se opuse Merry. Nu-i bine „să ne adăpostim”, asta au făcut toţi până acum şi asta le place şi ticăloşilor ăstora. Or să năvălească peste noi, or să ne încolţească şi după aceea ne scot afară pe brânci sau ne dau foc înăuntru. Nu, trebuie să facem ceva acum, pe loc.
- Să facem ce? întrebă Pippin.
- Să ridicăm Comitatul în picioare! spuse Merry. Acum! Să-i trezim pe toţi ai noştri! Nu le place nimic din ce se întâmplă, este limpede; nimănui, în afară de unul sau doi nemernici şi câţiva nebuni care vor să fie băgaţi în seamă. Dar locuitorii Comitatului au avut o viaţă atât de tihnită atât de multă vreme, încât nu ştiu ce să facă. Însă e de ajuns un chibrit ca să se aprindă scânteia. Oamenii şefului ştiu acest lucru, fără îndoială. Or să încerce să ne calce în picioare şi să ne strivească iute. Nu avem decât puţin timp.
- Sam, tu dacă vrei, repede-te până la ferma lui Cotton. El e starostele aici, şi cel mai curajos. Hai, du-te.
- Eu o să suflu în cornul din Rohan şi aşa o muzică am să le fac cum n-au mai auzit nicicând.
Se reîntoarseră în mijlocul satului. Acolo Sam trase de hăţuri şi o luă la vale pe ulicioara care ducea spre gospodăria lui Cotton, în partea de sud a satului. Nu ajunsese prea departe când auzi o chemare limpede de corn înălţându-se în văzduh. Răsună până departe, peste câmpuri şi dealuri; şi atât de puternică era chemarea aceea, încât Sam însuşi aproape că dădu să se întoarcă din drum şi să se repeadă înapoi. Poneiul lui se cabra şi necheză.
-Diiii, băiete! înainte! strigă el. O să ne întoarcem curând.
Apoi îl auzi pe Merry schimbând nota şi cornul intona chemarea din Ţara Iedului, care cutremură văzduhul.
“Săriţi! Săriţi! Primejdie, foc, vrăjmaşi! Săriţi! Foc, vrăjmaşi!”
În urma lui, Sam auzi tumult de voci, hărmălaie, uşi trântite. În faţa lui, lumini se aprinseră deodată în înserare; câinii lătrau; picioare lipăiau. Înainte să apuce să ajungă la capătul uliţei, numai ce-i văzu pe fermierul Cotton împreună cu trei dintre flăcăii lui, Tom cel Mic, Jolly şi Nick, alergând spre el. Cu topoare în mâini i se puseră în drum.
- Nu! Nu-i unu’ din ticăloşii ăia, îl auzi Sam pe fermier. E un hobbit după înălţime, da-i ciudat îmbrăcat. Hei! strigă el. Cine eşti şi ce-i cu tot vacarmu’ ăsta?
- Sunt Sam. Sam Gamgee. M-am întors.
Fermierul Cotton se apropie şi se holbă la el în lumina amurgului.
- Măi să fie! exclamă el. Vocea-i tot a ta şi nici chipul nu ţi-e mai bocciu ca înainte, Sam. Da’ aş fi trecut pe lângă tine pe uliţă fără să te recunosc, îmbrăcat cum eşti. Ai umblat pe meleaguri străine, din cât se pare. Ne temeam că ai murit.
- N-am murit! Nici domnu’ Frodo. E aici cu prietenii lui. Din pricina asta-i vacarmul. Scoală Comitatul în picioare. Vrem să-i alungăm pe toţi nemernicii ăştia şi pe şeful lor. Acum începem.
- Bine, aşa-i bine! strigă fermierul Cotton. Vas’ că a-nceput, în sfârşit! M-au mâncat palmele tot anu’, da’ ai noştri n-au vrut să mă ajute. Şi trebuia să mă gândesc la nevastă şi la Rosie. Nemernicii ăştia nu se dau înapoi de la nimic. Da’ acu’ să mergem, băieţi! Lângă Ape se răscoală! Suntem alături de voi!
- Şi doamna Cotton şi Rosie? întrebă Sam. Nu trebuie să fie lăsate singure.
- Nib al meu e cu ele. Da’ poţi să te duci să-l ajuţi, dacă la asta te gândeşti, zâmbi cu înţeles fermierul Cotton.
Şi cu acestea, fugi spre sat, urmat de fiii săi.
Sam porni în galop spre casă. Lângă uşa mare şi rotundă din capul scărilor ce urcau din curtea largă stăteau doamna Cotton şi Rosie, iar în faţa lor Nib, strângând în mâini o furcă.
- Eu sunt! strigă Sam, înaintând acum la trap. Sam Gamgee! Aşa că nu încerca să mă înţepi, Nib. Oricum, am o za pe mine.
Sări din şa şi urcă treptele. Îl priveau în tăcere.
- Bună seara, doamnă Cotton! Bună, Rosie!
- Bună, Sam! spuse Rosie. Pe unde-ai umblat? Se spunea că ai murit; dar eu te aştept din primăvară. Nu te-ai prea grăbit, nu-i aşa?
- Poate că nu, se fâstâci Sam. Dar mă grăbesc acum. Vrem să-i mătrăşim pe netrebnici şi trebuie să mă întorc iute la domnu Frodo. Da’ m-am gândit să vin să văd cum o mai duce doamna Cotton, şi tu, Rosie.
- O ducem bine, mulţumim, spuse doamna Cotton. Sau aşa ar trebui, de n-ar fi netrebnicii ăştia de bandiţi.
- Păi, hai, şterge-o! spuse Rosie. Dacă de domnu’ Frodo ai avut grijă în tot timpul ăsta, de ce vrei să-l părăseşti tocmai când primejdia-i mai mare?
Asta era prea mult pentru Sam. I-ar fi luat o săptămână întreagă să răspundă, aşa că mai bine tăcu. Făcu stânga-mprejur, încăleca în şa, dar când dădu pinteni poneiului, Rosie cobori în fugă treptele.
- Zic că arăţi bine, Sam, zise ea. Du-te acum! Dar ai grijă de tine şi vino aţă înapoi după ce-ai isprăvit cu ticăloşii ăia!
Când ajunse înapoi, tot satul era în picioare. Pe lângă mulţi tineri, se strânseseră peste o sută de hobbiţi vânjoşi, cu topoare, baroase, cuţite cu lamă lungă şi bâte zdravene; câţiva aveau arcuri de vânătoare. Şi încă mai veneau şi alţii de la fermele din împrejurimi.
Câţiva săteni aprinseseră un foc mare, ca să mai însufleţească atmosfera, dar şi pentru că era unul dintre lucrurile interzise de şef. Ardea tot mai luminos, pe măsură ce se adâncea noaptea. La porunca lui Merry, alţii se apucaseră să baricadeze drumul la ambele capete ale satului. Când veniră şirifii la capătul din vale, râmaseră fără grai; dar când înţeleseră cum stă treaba, cei mai mulţi dintre ei îşi scoaseră penele de la căciuli şi se alăturară răsculaţilor. Ceilalţi se făcură nevăzuţi.
Sam îi găsi pe Frodo şi pe prietenii lui lângă foc, stând de vorbă cu bătrânul Tom Cotton şi înconjuraţi de o mulţime de săteni din Lângă Ape, care îi priveau plini de admiraţie.
- Bun, şi care-i următoarea mişcare? întrebă fermierul Cotton.
- Nu pot să spun până nu ştiu mai multe. Câţi bandiţi din ăştia sunt?
- Greu de spus. Tot vine şi pleacă. Câteodată e cincizeci în cocioabele alea ale lor în sus pe drumu’ spre Hobbiton; da’ de acolo dau iama în jur şi jefuiesc sau, cum zic ei, „adună”. Da’n juru’ Şefului nu e niciodată mai puţini de douăzeci - aşa-i zice ei, şefu’. E la Fundătura, sau a fost; da’ ăla nu mai iese la suprafaţă. Nimeni nu l-a mai văzut de vreo săptămână sau două; da’ Oamenii nu lasă pe nimeni să se apropie.
- Nu-s numai în Hobbiton, nu-i aşa? întrebă Pippin.
- Nu, şi-asta-i rău, zise Cotton. Mai este destui în jos, spre miază-zi în Valea Lungă şi pe lângă Vadu’ Sarn, aş-am auzit; şi unii se pitesc în Cornu împădurit; şi mai are adăposturi la Răspântie. Şi-apoi e Beciurile, cum le zice ei: vechile tuneluri de provizii din Michel Delving, alea le-a făcut temniţe pentru ăi’ de le ţin piept. Da’ tot n-aş zice că-s mai mulţi de trei sute cu totu’ în Comitat, poate mai puţin. Dacă suntem uniţi, îi dovedim.
- Arme au? întrebă Merry.
- Bice, cuţite, ciomege, destul pentru ticăloşiile lor; până acu’ n-au arătat că ar avea mai multe, spuse Cotton. Da’ aş zice că mai are şi d’altele dacă e să se ajungă la luptă. Unii are arcuri, asta-i sigur. A tras în unu’ sau doi d’ai noştri.
- Ce ţi-am spus, Frodo! sări Merry. Ştiam că va trebui să luptăm. Deci au început să omoare.
- Nu chiar, zise Cotton. Adică nu în treaba asta cu arcu’. Cei din familia Took a început. Adică tătâne-tău, domnu’ Peregrin, n-a vrut nici să stea de vorbă cu Lotho ăsta, de la bun început; spunea că dacă e cineva să facă pe mai-marele în vremuri din astea, apoi acela nu poate fi decât Thainul Comitatului şi nu un ajuns. Lotho şi-a trimis oamenii, da’ n-au scos-o la capăt cu el. Tookşii-s tare norocoşi, au vizuinile alea adânci în Dealurile Verzi, Marile Tuneluri, cum li se zice, şi tâlharii ăştia nu pot să-i înhaţe; unde mai pui că nu-i lasă pe bandiţi să le calce pământurile. Dacă o fac totuşi, începe vânătoarea. Trei a împuşcat dintre ei pentru că a dat târcoale şi a jefuit. După treaba asta nemernicii s-a ticăloşit şi mai mult. Şi n-au mai scăpat din ochi Ţara Iedului. Nimeni nu mai iese şi nu mai intră acolo.