Bravo! dorea să strige o parte din mine. Restul se cufundase în gânduri negre despre îndurarea lui Dumnezeu. Facă-se voia Ta… dar care-i voia Ta? Nu poate să cuprindă tot ce se întâmplă pe pământ, pentru că atunci oamenii ar fi doar niște marionete într-o șaradă crudă.
Dumnezeu nu vrea să ne frustreze. El n-ar lăsa o fetiță să rămână în infern.
Ba da, a făcut-o câteodată. Citiți dosarele poliției.
Dar până la urmă moartea le-a eliberat pe acele victime și ele au primit alinare. Așa susține biserica. Dar de unde știu asta bisericile? Poate că nu există nimic decât o oarbă interacțiune de forțe; sau poate că iadul și raiul sunt identice; sau… Nu, asta-i disperarea iadului, pe care ai mai întâlnit-o. Stăpânește-te, Matuchek. Nu te lăsa învins! Urlă „Înainte, soldați creștini”, cu glasul tău de bariton fals. Iar dacă nici asta nu merge, vom încerca altceva.
În cele din urmă, ajunserăm la slujba de binecuvântare. Apoi Karlslund spuse îngrijorat:
— Nu sunt sigur că vom obține pe loc vreun rezultat. N-am ajuns la respectul cuvenit.
Pe neașteptate, Hardy răspunse:
— Biserica dumneavoastră pune cel mai mare accent pe credință, părinte. Dar pentru noi, catolicii, contează și slujba.
Karlslund se îmbună.
— Ei bine, atunci e-n regulă. Putem să încercăm. Ce anume ajutor doriți să cerem?
Barney, Ginny și ceilalți își aruncară priviri întrebătoare. Mi-am dat seama că, în grabă, uitaseră să stabilească acest amănunt. Probabil că lucrul nu li se păruse foarte important, din moment ce raiul nu gândește atât de superficial ca noi. Cererea noastră putea fi orice părea rezonabil… posibil.
Barney își drese glasul.
— Aă, ideea este că un matematician de geniu continuă și după ce a murit să învețe, să improvizeze, să acumuleze cunoștințe și puteri pe care nu le putem bănui. Vrem să intrăm în legătură cu un pionier al geometriei neeuclidiene.
— Riemann este considerat a fi cel care a tras concluziile, spuse Falkenberg, dar el a construit pe munca altora, cum ar fi Hamilton, și a avut discipoli și succesori. Nu știm cât de departe a ajuns incomparabilul Gauss, din moment ce a publicat doar un fragment din gândirea sa. În consecință, l-aș prefera pe Lobacevski. El a fost primul care a demonstrat că o geometrie care neagă axioma paralelelor își poate fi suficientă sie însăși. Asta, după câte îmi amintesc, s-a întâmplat în perioada dintre 1830-l840, deși istoria matematicii nu este punctul meu forte. În acest domeniu, totul își are originea în observațiile lui.
— Fie, hotărî Barney, având în vedere că nu știm dacă putem obține ca aliat vreun suflet anume. De fapt, nu se știe nici dacă vom obține ceva, adăugă printre dinți. Apoi i se adresă lui Falkenberg: Dumneata și pastorul compuneți cuvintele, în timp ce noi facem vraja.
Și asta ne luă destul timp, dar ne ținu ocupați, așa că nu a fost atât de înnebunitor ca slujba de după ce fuseserăm întrerupți. Făcurăm mișcările, recitarăm frazele, ne canalizarăm voințele, simțirăm stresul nespus de puternic al energiilor care se acumulau spre punctul culminant. Asta nu era o vrăjitorie de toate zilele, ci un lucru teribil de greu.
O sumedenie de umbre apărură, parcă din neant, până când ferestrele începură să arate ca niște lămpi slabe în noapte. Flăcările celor șapte lumânări erau deosebit de înalte, dar nu împrăștiau nici o lumină. Simbolurile de pe tavan degajară o strălucire proprie, ca un rai mitic, apoi începură să se rotească. Flăcări albăstrui pâlpâiră deasupra mâinilor noastre ridicate și a baghetei magice a lui Ginny, iar în jurul părului său și al blănii lui Svartalf, care stătea pe umerii ei, pârâiră scântei albastre. Harpa cânta singură, corzile plângând împreună cu muzica sferelor. Fiind unul dintre cei șapte care se mișcau în ritmul lent al dansului bransle grave, pe o podea pe care n-o vedeam din cauza întunericului, am auzit o voce strigând „Aleph!” și mult timp după aceea: „Zain”.
La care ne oprirăm, harpa își încetă muzica, peste noi coborî tăcerea eternă a spațiilor infinite, iar zodiacul se roti din ce în ce mai repede, până când figurile lui nu se mai distinseră, devenind o roată a timpului. Lumina care mai rămăsese era adunată doar în jurul preotului. Acesta stătea cu brațele ridicate în fața altarului.
— Ascultă-ne, o, Doamne, Tu Cel Ce sălășluiești în Ceruri. Tu știi dorința noastră; fă-o curată, rugămu-Te. In fața Ta stau acest bărbat, Steven, și această femeie, Vîrginia, care sunt pregătiți să pustiască iadul, cât de temeinic le e îngăduit, ca să-i poată înfrunta pe dușmanii Tăi și să salveze din hrubele viermelui un copil nepătat. Fără al Tău ajutor, ei n-au speranță. Te implorăm pe Tine să le acorzi un călăuzitor și un sfătuitor prin sălbăticiile iadului. Dacă nu suntem demni de un înger, rugămu-Te să-i încredințezi grijii slujitorului Tău Nikolai Ivanovici Lobacevski, sau a altcuiva priceput în aceste lucruri și care aici, pe pământ, s-a numărat printre cei care le-au descoperit. Te rugăm asta în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Urmă iar o tăcere.
Apoi crucea de pe altar străluci, devenind un moment asemenea soarelui, și auzirăm un sunet pătrunzător dar minunat; am simțit o bucurie atât de mare, încât n-o pot compara decât, poate, cu prima mea izbândă în dragoste. Dar lui îi urmă un alt zgomot, ca de vânt dezlănțuit. Lumânările se stinseră, geamurile se înnegriră, iar noi ne clătinarăm când podeaua se zgâlțâi. Svartalf scoase un strigăt.
— Ginny! am urlat
În același timp am fost cuprins de un vârtej de imagini din amintire — o biserică bizantină pe o câmpie fără margini, un drum de pământ printre două șiruri de cocioabe și un călăreț care venea pe el purtând o sabie la șold, o iarnă aspră sfârșită cu dezgheț, sclipiri de apă, sosirea păsărilor și ivirea timidă a ierbii în pădurile de fagi, un maldăr dezordonat de cărți, chipuri, chipuri, mâini, o femeie care era soția mea, un fiu care murise prea tânăr, jumătate din orașul Kazan scăldat în flăcări, anul holerei, scrisoarea de la Gottingen, iubiri, eșecuri, orbirea apropiindu-se pe zi ce trece… și nimic din toate astea nu-mi aparținea.
Dinții începură să-mi clănțăne violent. Vântul se potoli, luminile reapărură, sentimentul prezenței unor forțe ciudate se evaporă. Reveniserăm, uluiți, la existența normală. Ginny mi se aruncă în brațe.
— Liubimeț, (Iubito…) i-am spus răgușit; nu, draga mea… Gospodi pomiluie (Miluiește, Doamne — n. red.).…, în timp ce caleidoscopul se învârtea în mine.
Svartalf stătea pe o masă de lucru, cu spatele arcuit, cu coada încordată; nu mânios, ci cuprins de panică. Buzele, gâtul, limba i se contorsionau, purtând parcă o luptă cumplită și scoțând sunete de care nici o pisică nu e în stare. Încerca să vorbească.
— Ce naiba s-a întâmplat? urlă Barney.
XXX
Ginny prelua conducerea. Făcu un semn către cei mai apropiați coechipieri.
— Karlslund, Hardy, ajutați-l pe Steve, porunci ea. Doctore, consultă-l! am auzit-o prin haosul în care mă aflam.
Prietenii mă sprijiniră. Am ajuns la un scaun, m-am prăbușit pe el și m-am străduit să respir.
Dezorientarea mea nu dură mult. Amintirea unor alte ținuturi, a unui alt timp, încetă să mi se tot ivească în minte. Fusese îngrozitoare deoarece era stranie și n-o putusem controla. Am auzit în minte spokoino în același timp cu potolește-te și mi-am dat seama că au același înțeles. Mi-a revenit curajul. M-am simțit gândind, plin de formalism și compasiune: „Vă rog să mă iertați, domnule. Reîntruparea m-a dezorientat și pe mine tot atât de mult. Nu m-am oprit să reflectez ce diferențe vor apărea după mai bine de o sută de ani petrecuți pe tărâmuri îndepărtate. Cred că îmi vor fi de ajuns câteva minute pentru studiile preliminare care să-mi dea baza informațională necesară unui modus vivendi tolerabil pentru dumneavoastră. Fiți sigur că regret orice stingheriri și voi încerca să le minimalizez. Aș putea să adaug, cu respectul cuvenit, că, fără îndoială, informațiile pe care le voi afla despre problemele dumneavoastră personale nu vor avea nici o semnificație pentru cineva lipsit de trup.”