— Uuf, oftă Barney. Cum te simți, Steve?
— Nu prea rău, am răspuns. Din ce în ce mai bine, cu fiecare minut.
Asta era de la sine înțeles. Pe măsură ce făceam cunoștință cu Lobacevski, simțeam coexistând alături de gândurile și emoțiile mele pe acelea ale unei ființe a cărei bunătate și înțelepciune erau de neimaginat.
Desigur, eu nu mă puteam bucura nici de viața sa de apoi, nici de sfințenia sa. Creierul meu de muritor și sufletul de păcătos nu se puteau ridica la așa ceva. În cel mai bun caz simțeam undeva, la marginea percepției, o pace și o bucurie care nu erau statice, ci păreau o aventură excitantă și eternă. Totuși, puteam să savurez prezența lui Lobacevski-omul. Gândiți-vă la cel mai bun și mai vechi prieten al vostru și veți avea o idee vagă despre această senzație.
— Cred că noi suntem gata, spuse Ginny.
Ea și Griswold puseseră pe o bancă o planșetă de spiritism, aranjamentul cel mai potrivit pentru o lăbuță de pisică. Apoi Ginny se așeză pe marginea băncii, balansându-și picioarele, a căror formă o observă și asociatul meu, deși el se mărgini să elaboreze la mine în minte ecuațiile care le descriau. Svartalf se așeză în fața planșetei, iar eu m-am sprijinit în coate de partea opusă, gata să-i pun întrebări.
Acul indicator se mișca într-o tăcere tulburată doar de respirația noastră. Era conectat simpatetic la o cretă aflată sub influența unui farmec pentru cozile de mătură și care desena pe o tablă litere mari ca să le poată vedea fiecare.
Ich bin janos bolyai von ungarn. (Sunt Jânos Bolyai, din Ungaria).
— Bolyai! se minună Falkenberg. Dumnezeule, am uitat de el! Nu-i de mirare că… dar cum…
— Enchante, Monsieur, spuse Lobacevski, cu o plecăciune. Dies ist fur mich eine grosse Ehre. Ihrer Werke sind eine Inspiration fur alles? (Încântat, domnule! E o mare cinste pentru mine. Lucrările dumneavoastră sunt un izvor de inspirație pentru toți).
Și vorbea serios.
Nici Bolyai și nici Svartalf nu doreau să fie mai prejos în curtoazie. Se ridicară pe picioarele din spate, făcură o reverență cu o lăbuță dusă la inimă, urmată de un salut milităresc, apoi prinseră iarăși acul indicator și se dezlănțuiră într-o serie de complimente franțuzești înflorate.
— Oricum, cine-i ăsta? șopti Charles, în spatele meu.
— Nu… nu știu biografia lui, răspunse Falkenberg. Dar, din câte-mi amintesc, el a fost luceafărul noii geometrii.
— O să verific la bibliotecă, se oferi Griswold. Se pare că aceste politețuri vor mai dura.
— Poți să-i grăbești puțin? îmi șopti Ginny la ureche. Noi doi am întârziat deja foarte mult. Iar acel telefon poate să aducă necazuri.
Am transmis rugămintea ei lui Lobacevski, care i-o prezentă lui Bolyai, care scrise
— Aber naturlich. (Dar firește).
Și ne dădu — foarte pe larg — asigurările sale că, fiind ofițer imperial, învățase cum să acționeze cu hotărârea care-i șade bine unui soldat atunci când nevoia o cere; așa cum se prezenta acum situația, în special când două tinere domnițe fermecătoare, aflate la ananghie, se bazau pe onoarea lui; onoare pe care el și-o va menține fără să clipească pe orice câmp de bătălie, așa cum ne asigura că făcuse și în timpul vieții…
Nu am de gând să ironizez un om de geniu. Aflându-se printre noi, el încerca să gândească și să simtă prin creierul, nervii și glandele unui motan. Acestea îi amplificau slăbiciunile omenești și făceau aproape imposibilă exprimarea intelectului și a spiritului său cavaleresc, despre care am aflat pe larg din notele biografice găsite de Griswold în enciclopedii și în tratate de istoria matematicii; le citirăm în timp ce Bolyai se străduia să comunice cât mai galant cu Lobacevski.
Jànos Bolyai s-a născut în Ungaria, în anul 1802. Țara sa era pe atunci doar o provincie a Imperiului Habsburgic. Tatăl lui, un matematician cunoscut, prieten apropiat al lui Gauss, îl învățase, înainte ca el să fi împlinit treisprezece ani, calculul diferențial și mecanica analitică, iar la cincisprezece îl înscrisese la Colegiul Regal de Inginerie din Viena. La douăzeci de ani, Bolyai deveni ofițer inginer, bine cunoscut și ca violonist și ca spadasin periculos de înfruntat într-un duel. În 1823 îi trimise tatălui său un rezumat al lucrării Știința absolută a spațiului. În timp ce Gauss își anticipa, în mare și pe plan filozofic, câteva dintre propriile idei — necunoscute la acea dată de Bolyai — tânărul ungur trata în lucrarea aceea, pentru întâia oară foarte riguros, geometria neeuclidiană, elaborând o primă dovadă certă că spațiul nu trebuie să se supună logic axiomelor de genul celei despre liniile paralele. Din nefericire, lucrarea în cauză nu a fost publicată până în 1833, și chiar și atunci a apărut doar ca anexă la un tratat în două volume al tatălui său. Scris în latină, acesta din urmă purta pomposul titlu: Tentatem juventutem studiosam in dementa matheseos purae introducendi. (Încercare de introducere a tinerilor studioși în elementele matematicilor pure).
Între timp, Lobacevski anunțase și el rezultate similare. Bolyai rămase necunoscut
Faptul păru să-l descurajeze. Se stabili alături de tatăl său, care preda la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, și a murit acolo, în 1860. În timpul vieții, a fost martor la exacerbarea naționalismului ungar, la rebeliunea lui Kossuth din 1848, la eșecul acesteia și la opresiunea reacționară care urmă; dar articolele sale nu spun nimic despre opiniile sau acțiunile lui pe plan politic.
A apucat sfârșitul legii marțiale din 1867 și liberalizarea crescândă care a urmat; deși țara sa nu obținu pe deplin statutul de națiune independentă, sub dubla monarhie, decât la șapte ani după moartea lui. M-am întrebat dacă stafia lui rătăcise pe pământ, în așteptarea acelui moment, înainte de a porni spre universuri mai largi.
Despre Lobacevski aflarăm mai multe. Se născuse în 1793, în Nijni-Novgorod. Mama sa rămase văduvă când el avea șapte ani. Se mutară la Kazan; copiii crescură într-o sărăcie orgolioasă, dar adesea deznădăjduită. Când avea opt ani, Nikolai obținu o bursă la gimnaziu. Intră la Universitatea din localitate la paisprezece ani și-și luă diploma la optsprezece, la douăzeci și unu de ani fu numit asistent, apoi, la douăzeci și trei, profesor plin. Imediat după aceea i se dădură în subordine biblioteca și muzeul. O însărcinare foarte dificilă — amândouă instituțiile fuseseră neglijate, se aflau în dezordine, iar fondurile alocate erau atât de mici, încât trebui să facă de unul singur aproape toată munca de salahor — dar de-a lungul anilor, amândouă deveniră o mândrie a Rusiei. În plus, în timpul domniei țarului Alexandru, lui Lobacevski i se ceru să întocmească dosare despre studenții agitatori. El se pricepu să-i satisfacă pe guvernanți fără să devină un informator; studenții îl adorau.
În 1827 ajunse rector, conducător al Universității. Reuși s-o reconstruiască sub toate aspectele, inclusiv în sensul strict al cuvântului, studiind arhitectura ca să poată proiecta chiar el structurile. În 1830, când se dezlănțui holera, izbuti să protejeze comunitatea academică, înregistrând doar o mortalitate foarte mică, prin impunerea unor reguli de igienă opuse măsurilor medievale care se aplicau în tot restul Kazanului. Altădată, un incendiu devastă jumătate din oraș. Cea mai nouă clădire, Observatorul, fu mistuită de flăcări. Dar el reuși să salveze instrumentele și cărțile, iar doi ani mai târziu reconstrui ce se distrusese.