Urlă în engleză: „Sefu’, ajută-mă!”, o scăpă pe Val și încercă s-o ia la fugă. Svartalf îi tăie calea. Diavolul se repezi la motan. Acesta se feri. Ginny ajunse lângă ei. Ridică piciorul, apoi îl lăsă să cadă. Am auzit un pârâit. Demonul scoase un urlet dement.
Eu mi-am păstrat poziția. Stăpânul castelului încercă să treacă pe lângă mine. I-am sfârtecat o halcă din gambă. Și ea avea gust omenesc… hm, aproape omenesc. Stăpânul se retrase, în haosul de umbre ale prozeliților lui uimiți. Prin zarva creată de ei, am auzit:
— O să mă răzbun pentru asta! Voi dezlănțui asupra lor arma secretă! Casa să fie distrusă! Mândria noastră cere satisfacție! Răbdarea mea a ajuns la limită!
M-am pregătit pentru un nou asalt. Nu lipsi mult să se dezlănțuie unul. Dar baronul reuși să-și stăpânească hoarda; vocea sa de stentor acoperea larma celorlalți. Așa cum bine spusese Ginny, nu-și mai puteau permite pierderi inutile.
M-am gândit, pe cât poate un lup să gândească: „Din fericire, habar n-are că de data asta pierderile s-ar fi putut să nu fie inutile.”
Pentru că Ginny n-ar fi reușit să mă ajute. După ce o alintă puțin pe Val, i-o încredință lui Svartalf. Animalul sacru — și, fără îndoială, și matematicianul o dată cu el — începuse să danseze, să facă tumbe, să țopăie, să miaune, să se prostească, doar ca să-i îndepărteze fetiței atenția de la maică-sa. Am auzit râsetele ei de încântare, ca niște clopoței de argint într-o ploaie de primăvară. Dar, în același timp, auzeam și incantația lui Ginny.
Avea nevoie cam de cinci minute neîntrerupte pentru a stabili un contact inițial cu cei de acasă. Apoi mai avea nevoie de încă o perioadă ca să determine configurația exactă a vectorilor și să adune energiile paranormale necesare. Abia după aceea am fi putut pleca.
Gloata se agita zgomotos. Din când în când, aruncau în mine cu câte ceva, fără alt motiv decât cel al urii. Eu stăteam în ușă și mă întrebam dacă vom beneficia de răgazul necesar.
Aerul fu străbătut de un huruit Pământul mi se zgudui sub picioare. Diavolii începură să bocească printre umbre. I-am auzit cum se retrăgeau. Mă cuprinse frica. Niciodată nu făcusem ceva mai greu decât atunci, când mi-am menținut poziția în fața ușii.
Castelul gemu din străfunduri. De pe creneluri începură să se prăbușească blocuri de piatră dislocate. Printre crăpăturile apărute în uși și obloane ieșeau limbi de foc. Fumul încercă să mă asfixieze. Apoi se risipi și fu urmat de mirosul mucegaiului secular.
— … in nomine Potestatis, fiat janua…, auzeam în spatele meu versurile recitate în grabă de vrăjitoare.
Gigantul se ridică.
Era mai înalt decât cel mai înalt turn al acestei fortărețe lângă care fusese îngropat. Silueta lui neagră ascundea stelele iadului. Picioarele dărâmau zidurile, cu bubuituri asurzitoare; praful se învolbura și se dezlănțuiau cutremure. Aproape la fel de zgomotoasă era și ploaia de mizerii, nămol, țărână care se revărsau de pe pielea-i zbârcită. Mirosul fetid îți tăia respirația. Căldura descompunerii sale pârjolea și iradia. Era mort; dar avea în el puterea demonilor.
— … saeculi aeternitatis.
Între timp, Ginny ajunsese la un punct unde, dacă se oprea, nu exista nici un pericol pentru vrajă, și făcu o pauză. Așa era ea. Dar acum veni doar să îngenuncheze lângă mine.
— Oh, dragul meu, aproape că izbândisem!
M-am chinuit să apăs pe butonul lanternei. Gigantul își rotea capul dintr-o parte în alta, ca și cum încă ar fi putut să vadă. Figura fără trăsături îi încremeni, îndreptată spre noi. Am apăsat pe buton și m-am transformat în om. Gigantul ridică un picior. Cel care-l dirija încerca să dăuneze cât mai puțin castelului. Încet, cu foarte mare atenție, puse piciorul jos în interiorul fortificațiilor.
Mi-am luat iubita în brațe. Fata mea râdea și se hârjonea cu motanul. De ce să-i speriem?
— N-avem nici o șansă?
— Eu… n-am timp… câmpul primar e gata… dar nu putem trece înainte să… termin… Te iubesc, te iubesc.
M-am întins spre sabia lui Decatur, care lucea în lumina Mâinii. Am ajuns până la sfârșitul creațiunii, mi-am zis, și o să murim aici. Hai să pierim luptând. Poate că sufletele noastre vor reuși să scape.
Suflete!
Am apucat-o pe Ginny de umeri și am îndepărtat-o ca să pot s-o privesc.
— Putem trimite după ajutoare, am izbucnit. Nu muritori, nici îngeri cărora le este interzis, dar… dar tu ai stabilit contactul și… starea energiei acestui univers… nu trebuie prea mult ca să… Există o mulțime de… creaturi care nu-s în Paradis, dar nici prietene ale infernului nu sunt.
Ochii ei străluciră. Sări în picioare, apucă bagheta magică și sabia, le ridică deasupra capului și scoase un strigăt.
Gigantul păși în curte. Diavolii răniți care nu fuseseră încă striviți sub piciorul lui urlară de groază. Degetele lui se încolăciră în jurul turnului.
Nu mi-am dat seama în ce limbă rostise Ginny formula, dar strigătul îl încheie în engleză:
— Voi care l-ați cunoscut pe om și sunteți inamici ai Haosului, prin virtuțile acestor simboluri vă chem și vă spun că drumul spre Pământ rămâne deschis!
Capela se cutremură. Pietrele începură să cadă și înăuntru, și afară. Turnul se desprinse, rupt în strânsoarea gigantului, declanșând un torent de bolovani care îi îngropară pe ultimii răniți ai iadului. Am zărit o constelație lipsită de lumină. Gigantul se aplecă să ne scoată afară.
Atunci sosiră salvatorii noștri.
Nu știu cine sau ce erau. Poate că înfățișările lor erau iluzorii. Nu pot spune că au apărut din cele patru zări, pentru că acestea sunt un nonsens în iad. Poate că acelea care răspunseseră chemării lui Ginny erau doar niște grupuri de făpturi din universul nostru sau din altul, bucuroase că li se oferea șansa să facă un raid prin împărăția Necuratului, care e și dușmanul lor. Ginny construise un pod, dar el era încă prea fragil pentru a-i susține pe muritori. Oricum, după cum bănuisem, entropia infernului oferea forțelor paranormale posibilitatea de a reuși ceva ce în altă parte ar fi fost imposibil.
Explicați-vă asta cum doriți. Uite ce am văzut eu:
Dinspre vest — silueta unei femei ca o regină, într-o rochie albă tivită cu albastru. Ochii ei erau cenușii iar trăsăturile de o frumusețe glacială. Cosițele negre îi ieșeau de sub un coif cu creastă. In mâna dreaptă purta o lance al cărei vârf împrăștia o lumină de miez de noapte senin, cu sclipiri de stele pământești, și pe umăr ținea o bufniță. În mâna stângă avea un scut lung, care înfățișa capul în agonie al unei femei cu pletele alcătuite din șerpi.
Dinspre sud — cel mai mare șarpe al tuturor timpurilor. Ochii lui erau ca niște sori, iar dinții ca niște cuțite. Pe cap avea pene de culoarea curcubeului, care fâlfâiau în vântul stârnit de el însuși și străluceau o dată cu stropii de ploaie pe care îi împrăștia. Alte pene îi alcătuiau o minunată coamă pe spate, în jos. Solzii lui aveau culoarea coralului, iar cei de pe burtă străluceau aurii. Trupul i se încolăcea, scânteind.
Dinspre nord — un bărbat într-un car tras de doi țapi. Era voinic, cu barbă roșie, purtând o armură de zale și coif, mănuși și centură de oțel. Conducând cu mâna stângă, în dreapta ținea un ciocan cu mânerul scurt. Mantia îi flutura ca suflată de o furtună puternică. Huruitul roților carului umplea văzduhul. Râdea, agita ciocanul și îl arunca. Acolo unde cădea acesta, țâșneau flăcări, iar aerul bubuia; apoi ciocanul se întorcea în mâna lui.