Interesele Etaniei erau de o natură diferită, ţinînd de estetică. Proiecta și executa, cu ajutorul organizatoarelor de materie, structuri tridimensionale, întrepătrunse, de o complexitate atît de rafinată, încît deveneau în final adevărate probleme topologice. Lucrările ei se admirau în tot Diasparul, iar unele configuraţii fuseseră încorporate în podelele marilor săli coregrafice, unde se utilizau ca bază în conceperea unor dansuri noi.
Asemenea îndeletniciri ar fi putut pare poate seci pentru cei lipsiţi de capacitatea de-a le aprecia subtilitatea. În Diaspar însă, nu se afla nimeni incapabil să înţeleagă ceea ce încercau să facă Eriston și Etania, și care să nu aibă și el o preocupare personală la fel de pasionantă.
Atletismul și alte sporturi, inclusiv cele născute prin controlul gravitaţiei, încîntau primele secole ale tinereţii. În privinţa aventurilor și exerciţiilor fanteziei, poveștile saga asigurau satisfacerea tuturor dorinţelor. Ele reprezentau produsul fina! al aspiraţiei către realism, satisfăcută atunci cînd oamenii reproduseseră imaginile în mișcare și înregistraseră sunetele, utilizînd apoi tehnicile respective pentru a pune în scenă episoade din realitate sau imaginaţie. În saga, iluziile erau totale, deoarece impresiile senzitive se produceau direct în creier, anulînd orice senzaţii contradictorii. Spectatorul absorbit se decupla de realitate pe durata aventurii, avea impresia că trăiește într-un vis și că totuși este treaz.
Într-o lume a ordinii și a stabilităţii care nu-și modificase orientarea generală de un miliard de ani, nu era surprinzător să apară un interes major pentru jocurile de noroc. Omenirea fusese întotdeauna fascinată de misterul rostogolirii zarurilor, de întoarcerea unei cărţi de joc, de învîrtirea ruletei. La capătul inferior, interesul respectiv se baza pe simpla dorinţă de cîștig, da. Aceasta reprezenta un sentiment fără acoperire într-o lume unde fiecare putea deţine ceea ce vrea, în limitele rezonabilului. Însă și cînd motivaţie a cîștig ului a fost anihilată, a rămas simpla fascinaţie a șansei, seducînd și minţile cele mai sofisticate. Mașinile cu o funcţionare absolut aleatoare —evenimente al căror final nu putea fi prezis nicicînd, indiferent de informaţiile avute —ofereau plăceri egale filozofului sau simplului jucător.
Iar deasupra, accesibile tuturor, rămăseseră universurile întrepătrunse ale iubirii și artei. Întrepătrunse, deoarece iubirea fără artă duce la diminuarea dorinţei, iar arta nu poate fi gustată dacă nu este contemplată cu iubire.
Oamenii căutaseră frumuseţea în multe forme —în șiruri de sunete, în rînduri scrise pe hîrtie, în suprafeţe de piatră, în mișcările trupului omenesc, în culori dispuse în spaţiu. Toate acestea continuau să supravieţuiască în Diaspar, iar în decursul epocilor li se adăugaseră altele. Nimeni nu era încă sigur dacă fuseseră descoperite toate posibilităţile Artei, ori dacă ea avea un sens și în afara minţii omenești.
Dar același lucru se putea spune și despre Iubire.
Șase
Jeserac stătea nemișcat în mijlocul unui vîrtej de cifre. În faţa lui defilau primele o mie de numere prime transpuse în sistemul binar. Se perindau interminabile șiruri de 0 și 1, aducîndu-i înaintea ochilor seria completă a numerelor fără alţi divizori decît unitatea și ele însele. Numerele prime se bucurau de o vrajă aparte, care absorbise dintotdeauna Omul, și continuau să îl farmece în prezent.
Jeserac nu era matematician, deși uneori îi plăcea să creadă acest lucru. Tot ce putea face era să caute printre numere, urmărind o relaţie specială, o regulă pe care indivizi mai capabili ar fi dezvoltat-o într-o lege generală. El unul ar fi fost în stare să descopere cum se comportă numerele, însă nu să și explice motivul acelei anume comportări. Plăcerea lui consta în a-și croi drum prin jungla aritmetică, descoperind uneori minuni pe care chiar exploratori mai pricepuţi nu le observaseră.
Afișă matricea cu numere întregi și puse computerul să deplaseze numerele prime ca pe niște mărgele aranjate în intersecţiile unei reţele. Făcuse lucrul acela de cel puţin o sută de ori și nici o singură dată nu aflase nimic nou. Continua totuși să-l obsedeze modul lor de răspîndire în șirul numerelor întregi, aparent lipsit de logică. Știa că unele reguli ale distribuţiei fuseseră deja descoperite, dar nu-și pierdea speranţa că avea să mai găsească altele.
De întrerupere n-avu cum să se plîngă. Dacă ar fi ţinut să nu fie tulburat, și-ar fi programat corespunzător contactorul.
Cînd soneria îi ţiui blînd la ureche, peretele de numere tremură, cifrele se contopiră și Jeserac reveni în lumea reală.
Îl recunoscu imediat pe Khedron. Nu fu teribil de încîntat; nu-i plăcea să fie perturbat în însuși modul său de viaţă, iar Khedron reprezenta tocmai imprevizibilul. Îl întîmpină totuși cu destulă politeţe, ascunzîndu-și îngrijorarea.
În Diaspar, cînd doi locuitori se întîlneau întîia, sau chiar a suta oară, obiceiul cerea ca aproape o oră să fie petrecută în schimburi de amabilităţi, înainte de a trece la problemele propriu-zise, dacă acestea existau. Khedron îl jigni pe Jeserac, galopînd prin ritual în numai cincisprezece minute, după care rosti brusc:
— Vreau să-ţi vorbesc despre Alvin. Din cîte știu ești tutorele lui…
— Da, încuviinţă Jeserac. Îl văd de cîteva ori pe săptămînă, ori mai precis de cîte ori dorește el.
— Ai spune că e un elev capabil?
Jeserac căzu pe gînduri; nu-i venea ușor să răspundă. Relaţia elev-tutore era extrem de importantă și reprezenta, într-adevăr, unul din fundamentele vieţii în Diaspar. În medie, cîte zece mii de persoane apăreau anual în oraș. Memoriile lor se găseau încă în stare latentă și pe parcursul primilor douăzeci de ani, tot ceea ce îi înconjura li se părea nou și ciudat. Trebuiau să fie învăţaţi cum să folosească puzderia de mașini și automate din ansamblul vieţii cotidiene, să înveţe cum să se descurce în cea mai complexă societate creată vreodată de Om.
O parte a acestei educaţii provenea de la cuplurile alese ca părinţi. Alegerea se făcea prin tragere la sorţi, iar îndatoririle nu erau împovărătoare. Eriston și litania îi dedicaseră lui Alvin o treime din timpul lor, îndeplinind corect ceea ce se aștepta din partea lor.
Sarcinile lui Jeserac se restrîngeau la aspectele mai formale ale educaţiei tînărului; se presupunea că părinţii îl vor învăţa cum să se comporte în societate, introducîndu-l într-un cerc de prieteni de aceeași vîrstă. Ei erau răspunzători pentru caracterul lui Alvin, iar Jeserac pentru dezvoltarea intelectuala a acestuia.
— Îmi este destul de dificil să îţi răspund la întrebare, replică într-un tîrziu Jeserac. Cu certitudine, în privinţa inteligenţei sale nu există nici o îndoială și totuși, multe din lucrurile care ar trebui să-l preocupe par să-i fie absolut indiferente. Pe de altă parte, dovedește o curiozitate morbidă faţă de subiecte pe care noi nu obișnuim să le discutăm.
— De pildă, lumea din exteriorul Diasparului?
— Da… De unde știi?
Khedron ezită o clipă, întrebîndu-se cît anume să îi spună. Știa că Jeserac avea suflet bun și că era bine intenţionat, dar mai știa că el respecta aceleași tabuuri ca toţi ceilalţi, cu excepţia lui Alvin și a lui Khedron.
— Am bănuit, răspunse în final.
Jeserac se instală mai comod în fotoliul materializat. Situaţia devenise interesantă și voia s-o analizeze cît mai amănunţit. Nu putea afla prea multe, dacă Khedron s-ar fi dovedit reticent în a colabora.
Ar fi trebuit să se gîndească la faptul că, într-o bună zi, Alvin avea să-l întîlnească pe Bufon și că de aici vor rezulta consecinţe imprevizibile. În afară de Alvin, Khedron reprezenta singurul individ din oraș care putea fi numit excentric — dar această particularitate îi fusese plănuită și dăruită conștient de către întemeietorii Diasparului. Cu multă vreme în urmă se constatase că, în absenţa infracţiunilor, ori a dezordinii sociale, o Utopie ar fi devenit destul de repede insuportabil de plictisitoare. Dată fiind natura lucrurilor, nu se putea garanta menţinerea entropiei sociale la un nivel optim. Iar dacă erau legiferate și programate infracţiunile, atunci încetau să mai fie infracţiuni.