În același fel ne temem de spaţiu. Arată oricărui locuitor al Diasparului un drum care să ducă afară, un drum chiar identic cu cel din faţa noastră, și nu va porni pe el. Se va întoarce, așa cum și tu te-ai întoarce de pe puntea dintre turnuri.
— Dar de ce? întrebă Alvin. Trebuie să fi existat o vreme cînd—
— Știu, știu, încuviinţă Khedron. Cîndva oamenii străbăteau întreaga lume, ba chiar zburau spre stele. Ceva i-a schimbat, li s-a imprimat frica. Tu singur îţi închipui că nu o ai. Ei bine, vom vedea. Am să te conduc în Palatul Consiliului.
Palatul era una dintre cele mai înalte clădiri din oraș, fiind aproape complet ocupat de mașinăriile ce constituiau adevăraţii administratori ai Diasparului. În apropiere de vîrful Iui se găsea sala unde se întrunea Consiliul, în acele rare ocazii cînd se iveau probleme ce impuneau dezbaterea.
Intrarea largă îi înghiţi pe amîndoi. Khedron avansa în lumina aurie. Alvin nu mai intrase niciodată pînă atunci în Palatul Consiliului. Nu exista nici o interdicţie în acest sens — de fapt, în Diaspar se numărau puţine interdicţii — însă, precum ceilalţi locuitori, privea clădirea cu un soi de respect pe jumătate religios. Într-o lume lipsită de divinităţi, Palatul Consiliului era edificiul cel mai asemănător cu un templu.
Fără să șovăie, Bufonul îl conduse pe Alvin de-a lungul coridoarelor, în josul rampelor, concepute fără doar și poate pentru mașini, nu pentru oameni. Unele coborau în zig-zag cu pante atît de abrupte, încît ar fi fost imposibil să te menţii pe ele dacă direcţia gravitaţiei n-ar fi fost rotită, pentru compensare.
În cele din urmă ajunseră la o ușă; ea glisă silenţios, deschizîndu-se la apropierea lor, după care se închise. În faţă se afla o alta, ce ramase nemișcată de astă-dată.. Khedron nu schiţă nici un gest să o atingă, ci se opri înaintea ei.
După o scurtă pauză, se auzi o voce:
— Spuneţi-vă numele, vă rog.
— Sînt Khedron Bufonul. Însoţitorul meu e Alvin.
— În ce problemă?
— Simplă curiozitate.
Spre surpriza tînărului, ușa se deschise. Din experienţă personală, știa că răspunsurile glumeţe date automatelor duceau întotdeauna la confuzie și la revenire în punctul iniţial. Mașina care-l chestionase pe Khedron trebuia să fie extrem de sofisticată, să se afle pe una din treptele, superioare ale ierarhiei Computerului Central.
Nu mai întîlniră alte bariere, deși Alvin bănuia că trecuseră mai multe teste fără să-și dea seama. În final, un coridor scurt îi conduse într-o sală rotundă, cu podeaua sub nivelul coridorului, iar în podeaua aceea se găsea ceva atît de uimitor, încît pentru o clipă, Alvin fu copleșit. Privea întregul Diaspar, pe macheta întinsă înaintea lui, cu cele mai înalte construcţii ajungîndu-i abia pînă la umăr.
Pierdu mult timp căutînd locuri familiare și remarcînd priveliști neașteptate, încît abia tîrziu examină și restul sălii. Pereţii erau acoperiţi cu pătrate microscopice, albe și negre. Dispunerea lor se făcea absolut aleator, iar cînd deplasa brusc ochii, avea impresia unei pîlpîiri rapide, în ciuda absenţei vreunei modificări reale. Dispuse la distanţe egale în jurul sălii, se aflau automate cu comenzi manuale, fiecare prevăzut cu display și fotoliu pentru operator.
Khedron îl lăsă pe Alvin să cerceteze totul. După aceea indică macheta orașului și întrebă:
— Știi ce reprezintă?
Alvin fu tentat să spună «Un model», dar răspunsul părea atît de evident, încît intui că nu e cel corect. Scutură din cap și-l așteptă pe Bufon să vorbească.
— Dacă îţi aduci aminte, începu bărbatul, ţi-am spus cîndva cum este menţinut orașul — în Băncile Memoriei care păstrează configuraţia nealterată. Băncile respective se găsesc pretutindeni în jurul nostru, depozite gigantice de informaţii, definind complet orașul așa cum este el acum. Fiecare atom al Diasparului se află înregistrat de forţe uitate de noi, în matricile îngropate în acești pereţi.
Arătă spre macheta Diasparului, perfectă în cele mai mici detalii.
— Nu e un model; în fapt, nu există din punct de vedere material. Este doar proiecţia imaginii din Băncile Memoriei și deci e absolut identică cu orașul în sine. Aparatele din jurul sălii îţi permit să examinezi orice porţiune dorești, s-o privești în mărime naturală, ori amplificată. Ele sînt utilizate atunci cînd se execută modificări în oraș, deși a trecut foarte multă vreme de cînd nu s-au mai făcut astfel de schimbări. Aici trebuie să vii dacă dorești să cunoști Diasparul. În cîteva zile petrecute în această cameră vei învăţa mai mult decît într-o viaţă de explorare.
— Extraordinar, șopti Alvin. Cîţi știu că există așa ceva?
— Oh, destui, însă îi interesează prea puţin. Consiliul vine uneori aici. Nu se face nici o schimbare în oraș dacă nu sînt prezenţi cu toţii. Și nici atunci, dacă Ordinatorul Central nu o aprobă. Nu cred că sala e vizitată de mai mult de două-trei ori pe an.
Tînărul dorea să știe cum de reușise Khedron să pătrundă acolo, apoi își aminti că multe din șotiile mai rafinate ale Bufonului indicau o cunoaștere a mecanismelor interne ale orașului, dobîndită numai printr-un studiu extrem de profund. Probabil că unul din privilegiile Bufonului îl constituia accesul oriunde dorea. Alvin n-ar fi putut să descopere o călăuză mai nimerită în secretele Diasparului.
— Ceea ce cauţi e posibil să nu existe, spuse Khedron, dar dacă există, numai aici îl vei găsi. Să-ţi arăt cum se operează monitoarele.
Următorul ceas Alvin îl petrecu învăţînd să manevreze comenzile unui monitor. Putea alege orice punct al orașului și să-l examineze la orice scară de mărire. Străzi, turnuri și căi mobile fulgerau pe ecran la schimbarea coordonatelor. I se părea că e un spirit atoatevăzător, capabil să se deplaseze fără efort peste întregul Diaspar, nestînjenit de obstacolele fizice.
În realitate nu cerceta Diasparul. Se mișca prin celulele de memorie, privind imaginea de vis a orașului: visul ce avusese forţa de a menţine adevăratul Diaspar neatins de timp vreme de un miliard de ani. Vedea doar acea parte permanentă a orașului: oamenii de pe străzi nu apăreau în imagini. Însă pentru el nu importa. Nu-l interesa decît lumea din metal și piatră unde se găsea întemniţat, nu și aceia ce-i împărtășeau soarta — chiar dacă ei se aflau acolo de bună voie.
Căutînd, găsi Turnul lui Loranne și parcurse grăbit coridoarele și pasajele deja explorate. Cînd imaginea grilajului — de stîncă îi crescu înaintea ochilor, aproape că simţi vîntul rece ce suflase fără încetare aproape jumătate din istoria omenirii și care continua să sufle în prezent. Se apropie de una din ferestruicile peretelui, privi afară… și nu văzu nimic. Pentru un moment șocul fu atît de mare încît mai că se îndoi de propriile sale amintiri. Oare imaginea pustiului nu fusese altceva decît o închipuire?
Apoi înţelese. Deșertul nu făcea parte din Diaspar și nici o proiecţie a sa nu exista în lumea fantomă. Dincolo de zăbrelele de piatră se putea găsi orice, însă displayul n-avea ce să-i înfăţișeze.
Era totuși în stare să-i prezinte o imagine pe care nici un om în viaţa nu o zărise. Alvin avansă cu poziţia observatorului dincolo de gratii, ieșind în neantul din afara orașului. Reglă comanda direcţiei de cercetare înapoi, spre locul de unde pornise. Și acolo se întindea Diasparul… văzut din exterior.
Pentru computere, pentru circuitele de memorie și mecanismele ce creau imaginea privită de Alvin, era numai o problemă de perspectivă. Ele «cunoșteau» forma orașului, deci o puteau prezenta așa cum arăta din exterior. Însă deși înţelegea cum fusese realizată proiecţia, efectul ei asupra tînărului fu copleșitor. Cu spiritul, dacă nu și în realitate, el evadase clin oraș. Părea să plutească în spaţiu, la cîţiva metri de zidul abrupt al Turnului lui Loranne. Pentru o clipă, privi suprafaţa cenușie și netedă din faţa ochilor, apoi atinse comenzile și coborî poziţia observatorului spre sol.