Cunoscînd posibilităţile minunatului instrument, planul de acţiune îi devenise clar. Nu mai era nevoie să irosească luni și ani, explorînd Diasparul din interior, cameră după cameră și coridor după coridor. Din sala unde se afla acum se putea deplasa în exteriorul orașului, remarcînd imediat orice deschizătură spre deșert.
Senzaţia victoriei, a succesului, îl ameţise și simţi nevoia să-și strige bucuria. Se răsuci spre Khedron, dorind să-i mulţumească. Fără el n-ar fi izbutit să ajungă aici. Numai că acesta dispăruse și lui Alvin nu-i luă decît o secundă să priceapă motivul.
El era probabil singurul individ din Diaspar în stare să privească imaginile de pe ecran. Khedron îl putea ajuta, dar pînă și el era afectat de acea stranie teroare faţă de Univers, care menţinuse omenirea în mica ei carapace. Îl părăsise pe Alvin, lăsîndu-și să-și continue explorarea de unul singur.
Sentimentul izolării, ce pentru o clipă îi părăsise sufletul, începu să-l apese iarăși. Nu avea însă timp pentru melancolie, avea multe de făcut. Reveni la ecran, reglă imaginea zidului și începu să caute.
În următoarele săptămîni, Diasparul îl văzu rareori pe Alvin, dar puţini îi remarcară absenţa. Aflînd că elevul său își petrecea mai tot timpul în Palatul Consiliului în loc să dea tîrcoale limitelor orașului, Jeserac se simţi ușurat, închipuindu-și că acolo Alvin n-avea să aibă parte de necazuri. Eriston și Etania îl căutară o dată sau de două ori acasă și negăsindu-l, nu-și făcuseră probleme. Cea mai insistentă se arătase Alystra.
Era păcat pentru propria ei liniște sufletească că se îndrăgostise de Alvin, cînd la dispoziţie îi stăteau atîtea alternative mult mai potrivite. Alystra nu întîmpinase niciodată vreo greutate în alegerea partenerilor, însă în comparaţie cu Alvin, ceilalţi bărbaţi pe care-i cunoștea nu erau altceva decît non-entităţi, turnaţi în aceeași matriţă lipsită de trăsături caracteristice. Nu voia să-l piardă fără luptă; detașarea și indiferenţa lui constituiau o provocare căreia fata nu-i rezista.
Poate că motivele ei nu erau pe de-a întregul egoiste, și mai degrabă materne decît sexuale. Actul nașterii fusese uitat, însă instinctele feminine de protecţie și compasiune continuau să dăinuie. Adevărat, Alvin era încăpăţînat, încrezător în sine și hotărît să-și urmeze drumul propriu, totuși Alystra îi simţise marea singurătate interioară.
Aflînd că tînărul dispăruse, îl întrebă pe Jeserac ce se întîmplase. După o scurtă ezitare, acesta îi relatase totul. Dar dacă Alvin nu dorea pe nimeni lîngă el, decizia îi aparţinea exclusiv lui. Tutorele i se menţinea într-o poziţie neutră, cu toate că o plăcea pe Alystra și spera ca influenţa ei să-l ajute pe Alvin să se adapteze vieţii din Diaspar.
Faptul că Alvin își petrecea timpul în Palatul Consiliului însemna doar că se angajase într-un proiect de cercetare.
Opt
Imaginea de pe display se topi după ce Alvin ridică mîinile de pe taste. Vreme de o clipă rămase nemișcat, privind dreptunghiul luminos care-i stăpînise gîndurile săptămîni de zile. Făcuse înconjurul lumii; cu acel ecran cercetase fiece metru pătrat al zidurilor exterioare ale Diasparului. Cunoștea orașul mai bine decît oricine în viaţă, exceptîndu-l poate pe Khedron, iar în prezent știa că în ziduri nu se deschidea nici o trecere.
Totuși, nu se simţea cuprins de disperare; nu se așteptase niciodată să fie ușor, că va găsi de la prima încercare ceea ce căuta. Important era faptul că eliminase o posibilitate. Acum trebuia să le studieze pe celelalte.
Se sculă de pe scaun și păși către imaginea din centrul sălii. Îi venea greu să nu o considere un model real al orașului, deși știa că nu e decît proiecţia optică a configuraţiei conţinute de celulele de memorie explorate. Atunci cînd acţiona asupra comenzilor monitorului, deplasîndu-și observatorul în Diaspar, un punct luminos se mișca pe suprafaţa machetei, încît vedea cu exactitate încotro se îndrepta. Punctul respectiv constituise o călăuză utilă în prunele zile, numai că puţin după aceea devenise atît de expert în reglarea coordonatelor, încît se dispensase de ajutorul acestuia.
Orașul se întindea la picioarele sale; îl privea de sus, precum un zeu, iar mintea îi analiza, pe rînd, pașii următori.
Dacă absolut totul dădea greș, problema avea o singură soluţie. Diasparul era menţinut într-o stază permanentă de către circuitele sale, încremenit conform configuraţiei din memorii. Însă și configuraţia respectivă putea fi modificată, iar atunci orașul s-ar fi schimbat. Ar fi fost posibil să reproiecteze o secţiune a zidului exterior, astfel încît ea să conţină o poartă, să introducă noul proiect în monitoare și să lase orașul să se remodeleze după noua sa concepţie.
Bănuia dealtfel că porţiunile destul de întinse de pe tastatura monitorului, al căror scop nu-i fusese explicat de către Khedron, se utilizau tocmai pentru aceste modificări. Ar fi fost inutil să experimenteze cu ele; asemenea comenzi erau blocate, putînd fi utilizate numai cu acordul Consiliului și cu aprobarea Computerului Central. Iar șansele să obţină acordul Consiliului erau infime, chiar dacă și-ar fi pregătit argumente sensibile vreme de decenii ori chiar secole. În plus, ideea nu-l atrăgea cîtuși de puţin.
Își întoarse gîndurile spre cer. Uneori, în fantezii pe care se rușina să și le amintească, își imaginase că redobîndise libertatea văzduhului la care omul renunţase cu atîta timp în urmă. Știa că odată cerurile Pămîntului fuseseră brăzdate de forme ciudate. Nave gigantice, purtînd uneori comori necunoscute, soseau din adîncurile spaţiului pentru a poposi în legendarul Port al Diasparului. Însă Portul se aflase în exteriorul orașului; cu eoni în urmă nisipurile îl îngropaseră. Alvin putea doar să viseze că, undeva în labirinturile Diasparului, se mai găsea tăinuită o mașinărie zburătoare. Dar de crezut nu credea așa ceva. Chiar și atunci cînd aparatele de zbor personale se utilizau în mod curent, era imposibil ca ele să fi fost acceptate vreodată în interiorul orașului.
Pentru o clipă se pierdu în vechiul și familiarul vis. Se imagină stăpînul cerului; lumea se întindea sub el, poftindu-l să călătorească oriunde ar fi dorit. Ceea ce vedea nu constituia lumea epocii sale, ci lumile pierdute ale Zorilor — o panoramă bogată și vie, cu dealuri, lacuri și păduri. Simţi o invidie amară faţă de necunoscuţii săi strămoși, care zburaseră liberi peste întregul Pămînt, lăsîndu-i frumuseţea să apună.
Visele amăgitoare erau însă inutile. Se smulse din atmosfera lor și reveni în prezent. Dacă cerul era inaccesibil, iar drumul pe sol barat, ce mai rămînea?
Ajunsese din nou într-un punct unde avea nevoie de ajutor, deoarece nu mai putea progresa numai prin propriile-i eforturi. Nu-i plăcea să recunoască, dar era suficient de cinstit să nu nege faptul. Inevitabil, gîndurile i se îndreptară spre Khedron.
Alvin nu reușise niciodată să decidă dacă Bufonul îi plăcea sau nu. Era mulţumit că-l întîlnise, recunoscător pentru asistenţă și simpatie. În Diaspar nu exista nimeni altcineva cu care să aibă atîtea gînduri în comun, și totuși anumite trăsături din personalitatea bărbatului îl călcau pe nervi. Poate că de vină era aerul acestuia de detașare ironică, ce uneori lăsa impresia că, în secret, rîdea de eforturile lui Alvin, chiar dacă aparent îl ajuta cum putea mai bine. Din această cauză, ca și datorită independenţei și încăpăţînării sale înnăscute, Alvin ezita să-l solicite pe Bufon altcîndva decît într-un caz extrem.