Alystra îl privi cu ochi măriţi de groază.
— Asta ar însemna să ieși afară!
Alvin știa că era zadarnic să discute. Se izbise iarăși de bariera ce îl despărţea de toţi din lumea sa, condamnîndu-l poate la o viaţă lipsită de orice mulţumire. El dorea permanent să evadeze afară, atît în realitatea de zi cu zi, cît și în vis. Totuși, pentru ceilalţi locuitori ai Diasparului, «afară» avea semnificaţia unui coșmar căruia nu-i puteau face faţă. Pe cît posibil, evitau să vorbească despre el. Reprezenta ceva necurat și rău, dar nici Jeserac, propriul său tutore, nu voia să-i destăinuie motivul.
Fata continua să-l privească cu ochi uimiţi, însă plini de dragoste.
— Ești nefericit, Alvin. În Diaspar, nimeni nu are voie să fie nefericit. Vreau să vin să stăm de vorbă.
Tînărul clătină nepoliticos din cap. Știa unde avea să ducă așa ceva, iar în prezent nu simţea decît dorinţa de a fi singur. De două ori dezamăgită, Alystra dispăru.
Un oraș cu douăzeci de milioane de locuitori și nu exista nimeni cu care să poată discuta cu adevărat. În felul lor, Eriston și Etania ţineau la el, dar acum, cînd responsabilitatea li se apropia de sfîrșit, se mulţumeau să-l lase să-și aleagă singur modul de viaţă și distracţiile. În ultimii ani, pe măsură ce abaterile lui de la comportamentul obișnuit deveniseră tot mai evidente, tînărul Alvin simţise adesea nemuţumirea părinţilor. Nu faţă de el, poate că s-ar fi împotrivit unui astfel de sentiment, ci faţă de neșansa care-i desemnase tocmai pe ei, dintre milioanele de locuitori ai orașului, să-l întîlnească pe Alvin cînd acesta ieșise din Palatul Creaţiei, cu douăzeci de ani în urmă.
Douăzeci de ani. Își amintea cel dintîi moment și primele cuvinte auzite vreodată: «Bun venit, Alvin. Eu sînt Eriston, tatăl tău desemnat. Iar mama ta este Etania. «Cuvintele nu însemnaseră nimic atunci, însă mintea lui le înregistrase fără greșeală. Își aducea aminte cum își privise propriul trup; crescuse cu patru-cinci centimetri de atunci, dar de schimbat se schimbase foarte puţin. Apăruse pe lume complet dezvoltat și, exceptînd statura, nu avea să arate altfel cînd va părăsi lumea, într-o mie de ani.
Înainte de acea primă imagine nu exista nimic. Poate că într-o bună zi, golul se va umple, însă gîndul era mult prea îndepărtat pentru a-l afecta emoţional.
Reveni la obsedantul mister al nașterii sale. Lui Alvin nu i se părea ciudat să fi fost creat, instantaneu, de puterile și forţele care materializau toate celelalte obiecte din viaţa zilnică. Nu, nu acesta reprezenta misterul. Enigma pe care nu izbutise s-o rezolve și pe care nimeni nu putea să i-o explice, era unicitatea lui.
Unicitatea, un cuvînt ciudat și trist, un sentiment ciudat și trist. Cînd îl foloseau la adresa sa — așa cum auzise deseori, în clipele în care nimeni cu bănuia că el ascultă — părea să implice un sens răuvoitor, ameninţînd nu doar propria lui fericire.
Părinţii, tutorele, cunoscuţii încercaseră să-l protejeze în faţa adevărului, dorind parcă să apere inocenţa lungii sale copilării. Curînd, duplicitatea urma să ia sfîrșit; peste cîteva zile avea să devină cetăţean cu drepturi depline al Diasparului, și nimic din ceea ce dorea să afle nu i s-ar mai fi putut ascunde.
De ce, de pildă, nu-și găsea locul în saga? Dintre miile de distracţii ale orașului, ele erau cele mai populare. Intrînd într-o saga, nu te transformai într-un simplu observator, precum în primitivele spectacole ale epocilor îndepărtate, pe unde Alvin scotocise dealtminteri de cîteva ori. Deveneai un participant activ, capabil să-ţi folosești — ori așa ţi se părea — iniţiativa personală. Evenimentele și scenele ce alcătuiau materia primă a aventurilor fuseseră concepute demult, de artiști uitaţi, însă exista suficienta flexibilitate pentru a permite fluctuaţii importante. Pătrundeai în aceste lumi imaginare alături de prieteni, căutînd senzaţii inexistente în Diaspar, și atîta vreme cît visul se derula, nu aveai cum să-l deosebești de realitate. În definitiv, cine putea să fie sigur că Diaspar însuși nu era doar vis?
Nimeni n-ar fi putut parcurge vreodată toate povestirile concepute și înregistrate de la întemeierea orașului. Ele vizau totalitatea sentimentelor și stărilor sufletești și conţineau o varietate infinită de subtilităţi. Unele, apreciate în special de tineri, conţineau simple întîmplări dramatice, cu aventuri și descoperiri tulburătoare. Altele explorau psihologia minţii, în timp ce alte cîteva ofereau exerciţii de logică sau matematică, spre deliciul unor creiere mai rafinate.
Deși părea să-i mulţumească pe semenii săi, orice saga îi lăsa lui Alvin o senzaţie de incomplet. Cu toate detaliile și surprizele lor, cu toate decorurile și temele variate, le lipsea ceva.
Aventurile, hotărîse el, nu duceau nicăieri. Întotdeauna erau proiectate pe o pînză îngustă, iar nu într-o panoramă grandioasă, nu peisajele vaste după care tînjea sufletul său. Mai mult chiar, niciodată nu se făceau nici măcar aluzii la imensităţile unde se desfășuraseră în fapt vieţile străbunilor — vidul dintre stele și planete. Autorii aventurilor suferiseră de aceeași stranie fobie înrădăcinată în toţi locuitorii Diasparului. Toate povestirile trebuiau să se desfășoare în locuri închise, în grote subterane sau în văi micuţe, înconjurate de munţi ce ascundeau restul lumii.
O singură explicaţie era posibilă. Demult, poate înainte de fondarea Diasparului, se petrecuse ceva ce nu numai că potolise curiozitatea și ambiţia Omului, dar îl și alungase dintre stele, ca să se ghemuiască, căutîndu-și adăpost, în micul univers închis al ultimului oraș de pe Pămînt. Omul renunţase la Univers și revenise în uterul artificial al Diasparului. Pierise pornirea înflăcărată, nestăvilită, care-l mînase cîndva prin Galaxie și către insulele înceţoșate de dincolo de ea. De nenumăraţi eoni, nici o navă nu mai pătrunsese în Sistemul Solar. Poate că acolo, departe, printre stele, urmașii Omului continuau să clădească imperii și să distrugă sori, dar Pămîntul n-o știa și nici nu era interesat s-o afle.
Pămîntul, nu. Însă pe Alvin, da.
Doi
Odaia era întunecată toată, cu excepţia unui perete luminos, unde volburile de culori înfloreau și se retrăgeau, căci Alvin se lupta cu propriile-i fantezii. O parte a tabloului îl mulţumea; se îndrăgostise de pantele avîntate ale munţilor ţîșnind din ocean. Liniile curbe, ascendente, sugerau forţă și mîndrie. Le studiase îndelung, apoi le introdusese în memoria vizualizatorului, unde aveau să fie păstrate în timp ce el experimenta cu restul peisajului. Ceva îi scăpa totuși, deși nu știa ce anume. Încercase, iarăși și iarăși, să completeze spaţiile goale, instrumentul citindu-i desenele din minte și materializîndu-le pe perete. Zadarnic. Contururile erau înceţoșate și nesigure, culorile mohorîte și sumbre. Dacă artistul nu-și cunoștea ţelul, nici cea mai miraculoasă unealtă nu-l putea ajuta să îl găsească.
Alvin își anulă mîzgălelile nesatisfăcătoare și privi posac dreptunghiul pe trei sferturi alb, pe care se străduise să-l umple cu frumuseţe. Mînat de un impuls, dublă dimensiunile porţiunii realizate și o deplasă în mijlocul ecranului. Nu, era o rezolvare facilă, iar compoziţia nu se echilibra. Mai rău decît atît, modificarea scării dezvăluia defectele construcţiei, lipsa de siguranţă a liniilor atît de hotărîte la o primă vedere. Trebuia s-o ia de la început. «Ștergere completă», comandă mașinii. Albastrul oceanului se decoloră, munţii se destrămară precum ceaţa, pînă ce rămase numai zidul gol. Parcă nici nu existaseră vreodată, parcă se pierduseră în uitarea aceea care absorbise mările și munţii Pămîntului cu ere înainte de apariţia lui Alvin.