Iar lîngă crater se afla epava unei nave.
Douăzeci și unu
Asolizară aproape de locul străvechii tragedii și porniră încet, drămuindu-și respiraţia, spre giganticul fuselaj înălţat deasupra lor. Din navă rămăsese numai o secţiune scurtă, probabil prova ori pupa, restul fiind distrus de explozie. În vreme ce se apropiau de epavă, un gînd se înfiripă treptat în mintea lui Alvin, devenind tot mai puternic, pînă atinse statutul unei certitudini.
— Hilvar, articulă el cu greutate, descoperind că abia reușea să vorbească și să umble în același timp, cred că asta-i nava care a coborît pe cea dintîi planetă.
Prietenul său încuviinţă din cap, preferînd să nu-și piardă suflul. Și pe e îl izbise aceeași idee. Soarta acelor primi vizitarori reprezenta o lecţie bună pentru imprudenţi. Spera ca Alvin să nu uite ceea ce vedea.
Ajunseră lîngă fuselaj și ridicară privirile spre interiorul navei. Priveau parcă într-o clădire uriașă, despicată cu brutalitate; podelele, pereţii și plafoanele, rupte în planul exploziei, ofereau imaginea distorsionată a unei secţiuni de-a lungul navei. Oare ce fiinţe, se întrebă Alvin, zăceau acolo, în epava propriului vas?
— Nu înţeleg ceva, rosti brusc Hilvar. Acest segment este aproape intact. Unde-i restul? S-a rupt în două în spaţiu, iar bucata asta a căzut aici?
Descoperiră răspunsul după ce trimiseră robotul în explorare și examinară ei înșiși împrejurimile. Nu era urmă de îndoială; dubiile dispărură cînd Alvin găsi șirul de moviliţe lungi de trei metri, pe colina de lîngă navă.
— Așadar au coborît aici ignorînd avertismentul, concluzionă Hilvar. Erau curioși, la fel ca tine. Au încercat să deschidă cupola…
Arătă spre versantul opus al craterului, spre scoica netedă, lipsită de semne, unde locuitorii lumii își pecetluiseră comorile la plecare. Nu mai era o emisferă; acum era o sferă aproape completă, căci în jurul ei solul fusese spulberat de explozie.
— Nava a fost grav avariată și mulţi dintre ocupanţi au fost uciși. Au reușit totuși s-o repare și au plecat din nou, abandonînd secţiunea asta după ce au evacuat din ea ceea ce era valoros. Ce muncă trebuie să fi fost!
Alvin nu îl auzea. Privea însemnul ciudat care-i atrăsese iniţial în locul acela: o tijă subţire, susţinînd un disc la o treime din lungime faţă de vîrf. Deși străin și nefamiliar, obiectul îl făcea să perceapă un mesaj mut, purtat de-a lungul erelor.
Dedesubtul pietrelor de la baza ei se găsea răspunsul la cel puţin o întrebare, însă deocamdată se putea lipsi de răspuns. Indiferent cum ar fi arătat fiinţele acelea, își meritau dreptul la odihnă veșnică.
Revenind la navă, Hilvar abia auzi șoapta lui Alvin.
— Sper că au ajuns cu bine acasă…
— Și acum încotro? întrebă Hilvar.
Alvin privea gînditor ecranul.
— Crezi că ar trebui să ne întoarcem? replică el.
— Îmi pare ideea cea mai bună. S-ar putea ca norocul nostru să se schimbe; cine știe ce alte surprize ne așteaptă pe celelalte planete?
Era glasul raţiunii și al prudenţei, iar Alvin învăţase să-i acorde mai multă atenţie decît cu cîteva zile în urmă. Însă străbătuse un drum lung și întreaga viaţă așteptase acest moment; nu dorea să renunţe, atîta timp cît mai erau lucruri de văzut.
— Rămînem în navă; nu vom mai asoliza nicăieri. Cred că e suficient ca măsură de precauţie.
Hilvar înălţă din umeri, parcă refuzînd să accepte orice responsabilitate pentru ce urma să se întîmple. Acum cînd Alvin însuși dovedea o oarecare prudenţă, nu era înţelept să recunoască că el unul dorea de astă dată să continue cercetarea, deși abandonase speranţa de a întîlni viaţă inteligentă pe vreuna din planete.
Înaintea lor se afla un sistem dublu, o planetă mare însoţită de un satelit mai mic. Primara sistemului putea fi soră geamănă cu cea de a doua planetă explorată de ei, înveșmîntată în aceeași pătură de un verde livid. Era inutil să se apropie; cunoșteau deja ce anume acoperea.
Alvin coborî cu nava deasupra satelitului. Nu-i trebuia avertismentul complexei mașinării ca să știe că atmosfera nu era prezentă. Umbrele aveau contururi clare, precis delimitate și nu exista o trecere gradată de la noapte la zi. Constituia cel dintîi corp ceresc unde vedea ceva similar unei înnoptări. În regiunea unde se găseau, doar unul din sorii coloraţi se ridica deasupra orizontului. Peisajul era scăldat într-o lumină roșiatecă, mohorîtă, de parcă fusese cufundat în sînge.
Zburară mulţi kilometri deasupra unor munţi rămași la fel de colţuroși și de ascuţiţi ca în epocile îndepărtate ale genezei. Era o lume care nu cunoscuse niciodată schimbarea, descompunerea, o lume ce nu fusese niciodată roasa de vînturi și de ploi. Aici nu erau necesare circuite de eternitate, să păstreze obiectele cu tinereţea iniţială.
Dar dacă nu era aer, nu era nici viaţă… sau oare exista?
— Din punct de vedere biologic, ideea nu e absurdă, răspunse Hilvar întrebării lui Alvin. În general viaţa nu apare într-un spaţiu lipsit de aer, deși poate dezvolta forme care să supravieţuiască acolo. Așa ceva trebuie să se fi petrecut în milioane de cazuri, ori de cîte ori o planetă populată își pierdea treptat atmosfera.
— Dar te-ai aștepta ca în vid să existe forme de viaţă inteligentă! Nu s-ar fi protejat ele însele împotriva pierderii atmosferei?
— Numai dacă dezastrul s-ar fi produs după ce și-au dezvoltat suficient intelectul pentru a-l stăvili. Dar dacă atmosfera s-a destrămat în vreme ce ele se găseau într-o fază primitivă, nu le rămînea decît să se adapteze, altminteri ar fi pierit. Iar după adaptare, puteau să nască o inteligenţă extrem de ridicată. Probabil că așa s-a și întîmplat în fapt — stimulentul era cu totul deosebit.
În privinţa respectivului corp ceresc, discuţia celor doi avea un caracter pur teoretic. Nu se zăreau nicăieri semne că ar fi adăpostit vreodată viaţă ori inteligenţă. Atunci, ce scop avusese? Alvin nutrea convingerea că sistemul multiplu al celor Șapte Sori era complet artificial, iar lumea aceea făcea parte dintr-un plan general.
Desigur, se putea să fi fost concepută pur și simplu ca ornament, ca să ofere un satelit giganticului ei însoţitor. Și în acest caz însă, plauzibil era să i se fi atribuit un scop.
— Uite, indică Hilvar ecranul. Acolo… În dreapta…
Alvin modifică traiectoria navei și peisajul se înclină în jurul lor. Datorită vitezei, Stîncile înroșite se contopiră într-o dungă ceţoasă, apoi imaginea se stabiliză. Dedesubt începură să se perinde dovezile incontestabile ale vieţii.
Incontestabile — și în același timp de neînţeles. Se prezentau sub forma unor șiruri de coloane subţiri, înalte de șaizeci de metri și distanţate cam la treizeci una de cealaltă. Se pierdeau în depărtare, micșorîndu-se într-o perspectivă hipnotică pînă ce orizontul le înghiţea.
Alvin coti spre dreapta, să zboare împrejurul lor, încercînd să le ghicească rolul jucat cîndva. Erau absolut regulate, continuîndu-se neîntrerupt peste dealuri și văi. Nu se zărea nici o urmă că ar fi susţinut cîndva ceva: netede și lipsite de ornamente, fiecare îngustîndu-se puţin spre vîrf.
Destul de brusc, șirul coti în unghi drept. Alvin mai parcurse cîţiva kilometri înainte să reacţioneze și să vireze în noua direcţie.
Coloanele de desfășurau înainte cu pasul perfect egal. Apoi, la optzeci de kilometri de acea modificare de direcţie, făceau pe neașteptate un alt unghi drept. În ritmul ăsta, socoti Alvin, în curînd ne întoarcem de unde am pornit. Monotonia coloanelor îi hipnotizase în asemenea măsură, încît atunci cînd lanţul lor se întrerupse, depășiseră cu mai mulţi kilometri discontinuitatea. Hilvar îi strigă lui Alvin să întoarcă nava. Coborîră încetișor, iar ocolind porţiunea respectivă, o bănuială fantastică le încolţi în minte. La început, nici unul din ei nu avu curajul să i-o mărturisească celuilalt.