Alvin își privi cu un respect înnoit bătrînul tutore. Nu avea sâ mai nesocotească niciodată puterea sugestiei și nici să subestimeze forţele capabile să împingă un om la acţiuni împotriva logicii. Nu se putea reţine să nu compare curajul calm al lui Jeserac cu fuga speriată a lui Khedron, chiar dacă, luînd în considerare cele învăţate în ultima vreme despre natura umană, îi venea greu să-l condamne pe Bufon pentru fapta sa.
Era convins de succesul încercării lui Gerane. Poate Jeserac era prea bătrîn pentru a sparge șablonul atîtor vieţi, indiferent cît ar fi dorit să pășească pe un drum nou. Chestiunea avea puţină importanţă, deoarece aveau să reușească alţii, conduși de priceperea psihologilor din Lys. Iar în clipa în care primii urmau să scape din tiparele vechi de un miliard de ani, rămînea doar o chestiune de timp ca și restul să-i urmeze.
Se întrebă ce se va întîmpla cu Diaspar, cu Lys, cînd barierele vor dispare complet. Cumva, din ambele civilizaţii trebuiau salvate elementele cele mai capabile și contopite într-o cultură nouă, mai sănătoasă. O sarcină dificilă ce necesita înţelepciunea și răbdarea ambelor părţi.
Unele dificultăţi apăruseră deja, prcvestindu-le pe cele viitoare. Vizitatorii din Lys refuzaseră cu politeţe să locuiască în casele oferite în oraș. Își instalaseră corturile în parc, într-un peisaj reamintindu-le ţinutul lor. Hilvar constituise singura excepţie. Deși nu-i plăcea să stea într-o odaie cu mobilier efemer și pereţi mișcători, acceptase cu bravură ospitalitatea lui Alvin, asigurat de promisiunea unei șederi scurte.
Pînă atunci, Hilvar nu se simţise niciodată singur. În Diaspar cunoscuse totuși singurătatea. Pentru el, orașul era mai straniu decît fusese Lys pentru Alvin. Se simţea oprimat și copleșit de infinită lui.complexitate, de nenumăraţii străini părînd să umple fiecare centimetru de spaţiu din jur. În Lys îi cunoștea aproximativ pe toţi, fie că îi întîlnise fizic, fie că nu. O mie de vieţi nu i-ar fi ajuns însă să-i cunoască pe toţi cetăţenii Diasparului, și cu toate că înţelegea că sentimentului respectiv îi lipsea logica, se simţea deprimat. Doar loialitatea faţă de Alvin îl reţinea acolo, într-un mediu ce nu avea nimic comun cu lumea sa și cu el însuși.
Încercase adesea să analizeze simţămintele ce-l legau de Alvin. Era conștient că prietenia lui izvora din aceeași sursă care-l făcea să iubească creaturile mici și dîrze, și i-ar fi uimit pe toţi aceia ce-l considerau pe Alvin un individ hotărît, încăpăţînat, interiorizat, neavînd nevoie de afecţiunea nimănui și incapabil s-o ofere în schimb chiar dacă ar fi primit-o.
Hilvar însă știa mai bine. Instinctiv, o înţelesese încă de la început. Alvin era un explorator și toţi exploratorii caută ceva pierdut. Rareori izbutesc să-l găsească, dar aproape niciodată reușita nu le oferă satisfacţii mai mari decît căutarea în sine.
El nu știa ce anume căuta Alvin. Pe prietenul lui îl mînau forţe declanșate cu eoni în urmă, de către plănuitorii de geniu ai Diasparului, ori de către oamenii încă mai geniali care li se împotriviseră. Aidoma oricărei fiinţe umane, Alvin era într-o anumită măsură o mașină, acţiunile fiindu-i determinate de moștenirea lui ereditară. Amănuntul nu influenţase cu nimic nevoia lui de înţelegere și simpatie și nu-l făcea imun în faţa singurătăţii ori frustrării. Pentru concitadinii săi reprezenta un individ atît de surprinzător încît uneori, uitau că și el împărtășea aceleași sentimente. Numai un străin, provenind dintr-un mediu cu totul diferit, putea să-l privească ca pe o fiinţă umană.
În numai cîteva zile de la sosirea în Diaspar, Hilvar întîlnise mai mulţi oameni decît în toată viaţa sa de pînă atunci. Întîlnise… dar practic nu ajunsese să cunoască pe nici unul. Deoarece trăiau laolaltă într-un spaţiu atît de restrîns, locuitorii orașului păstrau mereu o rezervă greu de învins. Singura izolare cunoscută era aceea a minţii și se agăţau de ea chiar atunci cînd participau la nesfîrșitele activităţi sociale din oraș. Lui Hilvar îi părea rău pentru ei, chiar dacă știa că ei nu aveau nevoie de simpatia lui. Nu realizau ce anume le lipsea, nu înţelegeau sentimentul cald al apartenenţei la comunitate, la un grup care îi unea pe toţi în societatea telepatică a Lysului. Deși îndeajuns de politicoși pentru a se preface, era evident că cei mai mulţi dintre interlocutorii lui îl priveau compătimitori, bănuindu-l că ducea o existenţă teribil de monotonă și de plictisitoare.
Pe Eriston și Etania, părinţii lui Alvin, Hilvar îi etichetase destul de repede ca lipsiţi de personalitate, oameni blajini, total dezorientaţi. I se părea foarte derutant să-l audă pe prietenul său numindu-i mamă și tată — cuvinte care, în Lys, continuau să-și menţină străvechiul înţeles biologic. Avea nevoie de un permanent efort de imaginaţie ca să-și amintească faptul că legile vieţii și ale morţii fuseseră abrogate de creatorii Diasparului. Existau momente cînd considera că, în ciuda activităţilor din jur, orașul era pe jumătate mort, pentru că nu avea copii.
Se întreba ce avea să se întîmple cu Diaspar acum, cînd lunga lui izolare luase sfîrșit. Credea că lucrul cel mai nimerit ar fi fost distrugerea Băncilor Memoriei, ce menţineau orașul în tipare rigide de atîtea epoci. Oricît de miraculoase — poate constituiau apogeul unei știinţe — ele reprezentau creaţia unei civilizaţii bolnave, o civilizaţie înspăimîntată de prea multe lucruri. Unele dintre acele temeri se bazau pe realităţi, însă altele erau simple produse ale închipuirii. Hilvar cunoștea cîte ceva din primele rezultate ale explorării minţii lui Vanamonde. În cîteva zile urmau să le afle și locuitorii Diasparului… și să descopere cît anume din trecutul său fusese mit.
Lipsit de Băncile Memoriei, orașul avea să moară într-o sută de ani, căci oamenii lui pierduseră capacitatea de a se reproduce singuri. Asta era dilema ce trebuia soluţionată. Hilvar întrezărise deja o posibilă rezolvare. Orice problemă tehnică are întotdeauna un răspuns, iar concetăţenii lui erau experţi în știinţele biologice. Ce fusese legat se putea desface; evident, dacă Diasparul o dorea.
În primul rînd însă, orașul trebuia să înţeleagă ce pierduse. Iar pentru aceasta era nevoie de mulţi ani, poate de secole. Prima lecţie începuse, iar impactul ei avea să zdruncine Diasparul tot atît de profund pe cît o făcuse însuși contactul cu exteriorul.
Desigur, Lysul va fi zguduit la rîndul său. În ciuda diferenţelor dintre cele două civilizaţii, ele proveneau din aceeași tulpină… și împărţiseră aceleași vise. Amîndouă aveau să fie mai sănătoase după o privire, curioasă și neclintită, aruncată în trecutul pierdut de atîta vreme.
Douăzeci și patru
Amfiteatrul fusese conceput să cuprindă întrega populaţie trează a Diasparului. Nici unul din cele zece milioane de locuri nu rămăsese neocupat. Privind în josul giganticei curbe, Alvin își amintea fără să vrea de Shalmirane. Aveau aceeași formă și aproape aceeași mărime. Dacă cineva ar fi umplut cu oameni craterul lui Shalmirane, el ar fi semănat mult cu amfiteatrul plin din Diaspar.
Exista totuși o diferenţă fundamentală. Cupa uriașă a lui Shalmirane era reală, amfiteatrul nu. Și nu existase niciodată, era doar o fantomă, un model de sarcini electronice, dormind în Computerul Central pînă la ivirea necesităţii rechemării sale. De fapt, tînărul se găsea în camera lui, iar sutele de mii de oameni ce păreau să-l înconjoare se aflau în locuinţele lor. Atît timp cît nu încerca să se miște, iluzia se păstra perfectă. Putea crede foarte bine că Diasparul dispăruse și toţi locuitorii se adunaseră în enorma cavitate.