Nici măcar o dată la un mileniu viaţa orașului nu se oprea, ca populaţia să se întîlnească în Marea Adunare. Dar simultan, în Lys se desfășura o adunare similară. Acolo era o întrunire a minţilor, și poate că asociată ei exista o reuniune a trupurilor, la fel de imaginară și de amăgitoare ca aceasta.
Alvin recunoștea majoritatea chipurilor din jur. La aproape doi kilometri depărtare și cu irei sute de metri mai jos, se alia micuţa platformă circulară asupra căreia se îndrepta atenţia tuturor. Era greu de crezut că de la o asemenea distanţă se distingea ceva, insă Alvin știa că în momentul începerii adunării, urma să audă și să vadă lotul, la fel de limpede ca oricare alt cetăţean al orașului.
Platforma se umplu de fum și din el se întrupa Callitrax, conducătorul grupului însărcinat cu reconstituirea trecutului din informaţiile oferite de Vanamonde. Fusese o misiune dificilă, aproape imposibilă, nu numai din cauza uriașelor perioade de timp implicate. O singură dată, cu ajutorul lui Hilvar, Alvin pătrunsese vreme de o clipă în mintea ciudatei creaturi pe care o descoperiseră — ori care îi descoperise. Pentru Alvin, gîndurile lui Vanamonde se dovediseră la fel de neinteligibile precum o mie de voci strigînd împreună într-o peșteră imensă, cu ecou.
Totuși, locuitorii Lysului le deslușeau, izolîndu-le și înregistrîndu-le pentru a fi studiate în voie. Se zvonea, deși Hilvar nu voia nici să confirme, nici să nege, că ceea ce obţinuseră era atît de straniu, încît abia semăna cu istoria acceptată de specia umană de un miliard de ani încoace.
Callitrax începu să vorbească. Pentru Alvin, ca și pentru oricare altul, glasul clar și precis părea să vină de la o distanţă de numai cîţiva centrimetri. Apoi, printr-o modalitate dificil de definit, la fel cum construcţia unui vis contrazice logica dar nu produce nici o surpriză în mintea visătorului, Alvin se trezi lîngă Callitrax, chiar dacă, în același timp, își menţinea locul sus pe panta amfiteatrului. Paradoxul nu-l mira pe tînăr, îl accepta ca atare, fără întrebări, aidoma celorlalte fenomene de modificare a timpului și spaţiului oferite de știinţă.
Foarte sumar, Callitrax rezumă istoria acceptată. Aminti de necunoscuţii din Civilizaţiile Zorilor, care nu lăsaseră în urma lor decît nume glorioase și legendele învăluite în ceaţă ale Imperiului. Chiar de la începuturi, spunea el, Omul dorise stelele — și în cele din urmă le obţinuse. Vreme de milioane de ani cutreierase prin Galaxie, cucerind sistemele stelare unul după altul. Apoi, din bezna de dincolo de marginea Universului, Invadatorii îl loviseră și-i smulseseră tot ceea ce cîștigase.
Retragerea în Sistemul Solar fusese amară și durase probabil mai multe epoci. Pămîntul însuși fusese salvat cu greu în urma fabuloaselor bătălii purtate în jurul lui Shalmirane. Cînd totul luase sfîrșit, Omului îi rămăseseră numai amintirile și planeta lui natală.
De atunci avusese loc un declin prelung. Ca o ironie finală, rasa ce sperase să conducă Universul, abandonase și cea mai mare parte a micuţei sale lumi, despărţindu-se în două civilizaţii izolate, Lys și Diaspar, oaze de viaţă într-un deșert ce le separa tot atît de eficient ca și hăurile interstele.
Callitrax făcu o pauză. Alvin și ceilalţi participanţi la adunare avură impresia că istoricul se uita în ochii fiecăruia, cu o privire martoră a unor evenimente pe care nici acum nu le putea crede.
— Deci, continuă el, acestea au fost legendele în care am crezut cu toţii. Astăzi vă pot spune că sînt false, false în totalitatea detaliilor lor, atît de false încît nici măcar acum nu le-am pus complet de acord cu adevărul.
Tăcu, așteptînd efectul cuvintelor sale. După aceea, încet și răspicat, oferi atît Lysului cît și Diasparului cunoștinţele obţinute din mintea lui Vanamonde.
Nu era cîtuși de puţin adevărat că Omul atinsese stelele. Micul lui imperiu se mărginise la oabitele lui Pluto și Persefona. Spaţiul interstelar se dovedise o barieră mai presus de puterile sale. Întrega civilizaţie i se dezvoltase în jurul Soarelui și era încă foarte tînără, cînd… aștrii au venit către Pămînt.
Impactul trebuie să fi fost zguduitor. În ciuda eșecurilor, Omul nu se îndoise niciodată că într-o bună zi avea să cucerească abisurile Cosmosului. Crezuse, de asemenea, că dacă în Univers existau civilizaţii egale cu a sa, nu existau altele superioare. În momentul respectiv înţelesese că ambele credinţe se dovediseră neîntemeiate, iar printre stele se găseau minţi cu mult mai evoluate.
Timp de mai multe veacuri, mai întîi în navele altor rase, apoi în vehicule construite cu o tehnică împrumutată, Omul explorase Galaxia. Pretutindeni găsise culturi pe care era în stare să le înţeleagă, dar nu să le și egaleze, iar alteori întîlnise minţi ce urmau curînd să-l depășească cu totul.
Șocul s-a dovedit teribil, însă a declanșat și modelarea speciei. Trist și infinit mai înţelept, revenise în Sistemul Solar ca să reflecte asupra cunoștinţelor dobîndite. Acceptă provocarea și treptat, imagină un plan conferind speranţe pentru viitor.
Cîndva, știinţele fizice constituiseră principalul său interes. Se întoarse cu și mai multă hotărîre asupra geneticii și studiului creierului. Indiferent de preţ, avea să-și accelereze evoluţia pînă la limitele posibilului.
Experimentul îi epuizase energia pentru milioane de ani. Lupta, sacrificiile și strădaniile acelea Callitrax le cuprinse în doar cîteva cuvinte. Omul obţinuse marile victorii. Învinsese boala și dacă dorea, putea trăi veșnic, iar prin stăpînirea telepatiei, supusese voinţei sale cea mai subtilă dintre forţe: cea mentală.
Bazîndu-se pe propriile resurse, se pregătise să se aventureze iarăși în spaţiile uriașe ale Galaxiei, să întîlnească de pe poziţii de egalitate civilizaţiile care îl respinseseră cîndva, și să-și joace rolul în istoria Universului.
Toate acestea au fost înfăptuite. Din epoca aceea, poate cea mai întinsă din întreaga istorie, umană, proveneau Legendele Imperiului. Imperiul fusese un conglomerat de rase, dar adevărul fusese uitat în tragedia zguduitoare care îi marcase sfîrșitul.
Durase cel puţin un milion de ani. Trebuie să fi cunoscut destule crize, războaie chiar, însă ele se pierduseră în valul măreţ al speciilor înaintînd împreună spre maturitate.
— Putem fi mîndri de rolul strămoșilor noștri în evenimentele respective, continuă Callitrax. Chiar atunci cînd au atins nivelul maxim, ei nu au pierdut nimic din iniţiativă. Discutăm în prezent despre conjuncturi, nu despre fapte dovedite, dar se pare că experimentele ce au constituit deopotrivă prăbușirea și încununarea glorioasă a Imperiului au fost inspirate și dirijate de Om.
Filozofia ascunsă în spatele lor pare să fi fost următoarea: contactul cu alte civilizaţii demonstrase cît de mult depindea imaginea unei fiinţe de aspectul ei fizic, de organele de simţ cu care era înzestrată. S-a argumentat că o imagine reală a Universului nu putea fi obţinută decît de o minte eliberată de asemenea limitări fizice — în fapt, o raţiune pură. Ideea fusese răspîndită printre numeroase religii străvechi ale Pămîntului; e ciudat cum un concept lipsit de origine raţională a ajuns în cele din urmă unul dintre ţelurile cele mai de seamă ale știinţei.
În Universul natural nu se descoperise niciodată o inteligenţă imaterială; Imperiul s-a decis să o creeze.
Noi am uitat, pe lîngă multe altele, cunoștinţele și aptitudinile care au făcut posibilă o astfel de realizare. Savanţii Imperiului stăpîneau forţele Naturii, secretele timpului și ale spaţiului. Deoarece creierele noastre sînt produsul unei dispuneri extraordinar de complexq a celulelor cerebrale, cuplate prin reţeaua sistemului nervos, ei s-au străduit să obţină un creier ale cărui componente să nu fie fizice, ci tipare impuse direct spaţiului. Un asemenea creier, dacă poate fi numit astfel, ar utiliza forţe electrice, ori de altă natură și ar fi complet eliberat de tirania materiei. Ar gîndi cu o viteză superioară oricărei inteligenţe organice, dăinuind atît timp cît exista un erg de energie liber în Univers și dispunînd de puteri nelimitate. Odată construit, ar fi oferit posibilităţi inimaginabile chiar pentru proprii creatori.