Bazîndu-se în mare măsură pe experienţa cîștigată în procesul propriei regenerări, Omul a sugerat crearea unor astfel de fiinţe. Reprezenta cea mai măreaţă provocare aruncata vreodată inteligenţei, iar după secole de dezbateri ea a fost acceptată. Toate speciile galactice s-au unit în înfăptuirea acestui plan.
Peste un milion de ani vor separa visul de realitate. Civilizaţii vor înflori și vor decade, strădania de ere a lumilor va fi risipită iarăși și iarăși, dar ţelul, ţelul nu avea să fie uitat niciodată. Într-o buna zi va fi posibil să cunoaștem întreaga poveste, cel mai de seamă efort de durată din istorie. Astăzi știm doar că sfîrșitul lui a însemnat un dezastru care aproape a distrus întreaga Galaxie.
Mintea lui Vanamondc refuză să pătrundă în perioada aceasta, o perioadă relativ îngustă de timp unde nu are acces, dar bănuim că la mijloc este un blocaj datorat propriilor temeri. La începutul intervalului respectiv, Imperiul apare în culmea gloriei, încordîndu-se în așteptarea succesului inevitabil. La sfîrșitul lui, peste numai cîteva mii de ani, Imperiul este zguduit, stelele însele sînt mai palide, secătuite parcă de putere. Peste Galaxiei atîrna o cortină de spaimă, o spaimă legată de numele: «Mintea Nebună».
Nu-i greu de presupus ce s-a petrecut în acel scurt răstimp. S-a obţinut o raţiune pură, însă ea era fie nebună, fie, așa cum pare și mai plauzibil, complet ostilă faţă de materie. Timp de secole a răvășit Universul, pînă a s-a reușit să fie îngrădită de forţe pe care nu ni le imaginăm. Probabil că armele utilizate în cele din urma de Imperiu au redus mult resursele sale. Din amintirea conflictului au rămas anumite legende, nu toate despre Invadatori. Dar în legătură cu asta, vă voi spune de îndată mai multe lucruri.
Mintea Nebună nu putea fi distrusă, căci din construcţie ea s-a dorit nemuritoare. A fost condusă la marginea Galaxiei și întemniţată într-un mod deocamdată incomprehensibil, închisoarea ei este o stea artificială, denumită Soarele Negru și acolo se găsește și în ziua de azi. Cînd Soarele Negru va muri, entitatea va fi iarăși liberă. Nu știm cînd va veni ziua aceea.
Callitrax tăcu, pierdut în propriile-i reverii, fără să realizeze că ochii întregii lumi se aţinteau asupra sa. În răstimpul acelei tăceri prelungi, Alvin privi roata, căutînd să citească pe chipurile mulţimii efectul celor aflate, al ameninţărilor nedefinite care înlocuiseră în prezent mitul Invadatorilor. Majoritatea oamenilor încremeniseră neîncrezători; încă se străduiau să alunge trecutul plăsmuit, dar deocamdată nu puteau accepta realitatea mult mai stranie care îi lua locul.
Cu glas scăzut, Callitrax începu să descrie ultimele zile ale Imperiului. Pe măsură ce tabloul se contura înaintea lui, Alvin își dădea seama că ar fi preferat să trăiască atunci, în vremurile cînd existase adevărata aventură și un curaj superb — curajul de a smulge victoria din ghearele dezastrului.
— Deși Mintea Nebună pîrjolise Galaxia, resursele Imperiului rămăseseră încă uriașe, iar spiritul lui neînfrînt. Cu un curaj ce nu poate decît uluiască, experimentul a fost dus pînă la capăt. A început căutarea erorii ce declanșase catastrofa. Desigur, s-au ridicau mulţi împotrivindu-se cercetărilor, profeţind alte dezastre, dar erau în minoritate. Proiectul a fost continuat și, cu cunoștinţele dobîndite (deși cu plata unui tribut atît de greu) de astă dată a reușit. Raţiunea nou născută poseda un potenţial intelectual atît de mare încît nici nu putea fi măsurat; era însă complet infantilă. Nu știm dacă făuritorii ei se așteptau la un asemenea rezultat, dar se pare că l-au anticipat. Abia după milioane de ani creaţia lor avea să atingă maturitatea. Nu se putea face nimic pentru a iuţi procesul.
Vanamonde a fost prima dintre aceste minţi. În Galaxie trebuie să mai existe altele, însă noi credem că au fost create extrem de puţine, întrucît Vanamonde nu și-a întîlnit niciodată semenii.
Realizarea raţiunilor pure a constituit cea mai importanta operă a civilizaţiei galactice, în care Omul a jucat un rol de frunte, poate chiar predominant.
Nu m-am referit la Pămînt în sine, pentru că istoria lui nu reprezintă decît un firicel într-o enormă tapiserie. Fiind permanent secătuită prin plecarea făpturilor ei mai aventuroase, planeta noastră a devenit, inevitabil, conservatoare, în cele din urmă s-a opus creatorilor lui Vanamonde și, cu siguranţă, n-a avut nici un aport în actul final. Munca Imperiului luase sfîrșit. Privind în jurul lor, la stelele pe care le stinseseră mînaţi de disperare și pericol, oamenii acelui timp au hotărît să-i lase Universul lui Vanamonde.
Aici dăm peste o enigmă… o enigmă pe care, probabil, n-o vom rezolva, iar Vanamonde nu ne poate da ajutor. Știm numai că Imperiul a intrat în contact cu ceva straniu și măreţ, situat foarte departe pe curba Cosmosului, în cealaltă extremitate a spaţiului însuși. Bănui doar ce anume era, însă solicitarea respectivă trebuie să fi sunat teribil de urgent și de promiţător.
Într-un răstimp foarte scurt, strămoșii noștri și rasele asociate lor au pornit într-o călătorie pe care noi nu sîntem în stare s-o refacem. Gîndurile lui Vanamonde par a se limita la hotarele Galaxiei, dar prin el am asistat totuși la începuturile acestei aventuri măreţe și misterioase. Iată imaginea ei reconstituită; veţi fi martorii unor evenimente petrecute în urmă cu un miliard de ani…
Palid spectru al fostei sale glorii, discul rotitor al Galaxiei atîrna în neant. Pe întreaga sa lungime se zăreau uriașele goluri lăsate de Mintea Nebuna — răni care, în următoarele epoci, aveau să fie umplute de stele plutitoare. Dar niciodată ele nu aveau să înlocuiască pe deplin pierdutele splendori.
Omul se afla pe punctul de a-și părăsi Universul, tot așa cum, cu multă vreme în urmă, își părăsise planeta. Și nu doar Omul, ci o mie de specii ce trudiseră alături de el la făurirea Imperiului.
Se adunaseră aici, la marginea Galaxiei, cu toată imensitatea acesteia între ei și destinaţia pe care erau capabili s-o atingă doar peste multe ere.
Adunaseră o flotă înaintea căreia orice imaginaţie pălea. Navele amiral erau sori, cele mai mici, planete. Un întreg nor globular, cu sistemele lui solare și lumile asociate acestora se pregătea să pornească în infinit.
Lunga linie de foc ţîșni prin inima Galaxiei, sărind de la o stea la alta. Într-o secundă muriră o mie de sori, alimentînd cu energiile lor forma teribilă care accelerase de-a lungul Galaxiei, dispărînd apoi în abis…
— În acest fel, Imperiul a părăsit Universul cunoscut, ca să-și întîlnească destinul altundeva. Cînd moștenitorii săi, raţiunile pure, vor ajunge la maturitate, s-ar putea să se întoarcă. Dar ziua aceea este încă foartt departe.
Iată pe scurt istoria civilizaţiei galactice; propria noastră istorie, ce nouă ni se pare atît de importantă, nu reprezintă decît un epilog banal, chiar dacă atît de complex încît n-am izbutit să-i deslușim complet toate amănuntele.
Se pare că unele dintre speciile vechi, mai conservatoare, au refuzat să-și părăsească lumile. Printre ele s-au numărat și strămoșii noștri. Cele mai multe au decăzut, treptat au dispărut, totuși e posibil ca unele să mai supravieţuiască. Chiar Pămîntul a scăpat cu greu de aceeași soartă. În timpul Secolelor de Tranziţie — care în fapt, au durat milioane de ani — cunoștinţele trecutului s-au pierdut, sau au fost distruse în mod intenţionat. Deși mai greu de crezut, a doua variantă este totuși mai probabilă.