De-a lungul vremurilor, Omul s-a cufundat într-o barbarie superstiţioasă, deși încă accepta știinţa. A deformat istoria pentru a scăpa de sentimentul neputinţei și eșecului. Legendele despre Invadatori sînt complet false. Ele au fost inspirate, neîndoielnic, de bătălia dusă împotriva Minţii Nebune. Strămoșii ne-au fost alungaţi înapoi pe Pămînt numai de boala cuibărită în sufletele lor și de nimic altceva.
Cînd am descoperit acest lucru, noi, cei din Lys, am avut o nedumerire. Bătălia de la Shalmirane nu a avut loc niciodată… totuși Shalmirane a existat și încă mai există. Mai mult chiar, adăpostește una dintre cele mai teribile arme construite vreodată.
A durat o vreme pînă am aflat răspunsul; este foarte simplu. Cu mult în urmă, Pămîntul a avut un unic satelit uriaș, Luna. Cînd în vîltoarea luptelor, sub acţiunea gravitaţiei și a mareelor, Luna a început să se apropie de planetă, a devenit necesară distrugerea ei. Shalmirane a fost construit special în acest scop, iar în jurul misiunii sale s-au ţesut legendele pe care le cunoașteţi cu toţii.
Callitrax zîmbi, întristat:
— Trecutul nostru abundă în asemenea legende, parţial false și parţial adevărate, precum și în alte paradoxuri ce n-au fost încă soluţionate. Problema ţine mai degrabă de domeniul psihologicului decît de al istoricului. Nici chiar înregistrările Computerului Central nu pot fi în totalitate crezute. Oricum, ele poartă urme clare ale unor intervenţii din trecutuffoarte îndepărtat.
Pe Pămînt, doar Diaspar și Lys au supravieţuit declinului: Diaspar graţie perfecţiunii mașinilor, Lys datorită relativei izolări și a capabilităţilor intelectuale aparte, deţinute de locuitorii săi. Dar ambele civilizaţii, cu toate strădaniile de a reveni la nivelul iniţial, au fost impregnate de temerile și miturile moștenite.
Aceste temeri nu trebuie să ne mai obsedeze. Ca istoric, datoria mea nu este să prevăd viitorului, ci doar să observ și să interpretez trecutul. Iar lecţia lui e destul de limpede: am trăit prea mult timp rupţi de realitate, iar acum a venit vremea să ne refacem vieţile.
Douăzeci și cinci
Jeserac pășea, tăcut și năucit, pe străzile unui Diâspar pe care nu-l mai văzuse niciodată. Într-adevăr, diferea atît de mult de orașul unde își trăise vieţile, încît aproape nu-l mai recunoștea. Știa că era Diasparul, deși nu se oprise nici o clipă să se întrebe cum anume îl identificase.
Străzile erau înguste, clădirile mai scunde… iar parcul dispăruse. Sau mai exact, încă nu exista. Era Diasparul dinaintea transformării, Diasparul deschis lumii și Universului. Deasupra orașului, cerul era albastru și presărat cu ghemotoace albe de nori, răsucindu-se și învîrtindu-se lent în vîntul cae sufla peste chipul unui Pămînt mai tînăr…
Trecînd prin și pe sub nori, se zăreau călători ai văzduhului mult mai substanţiali. La kilometri deasupra, brăzdînd cerurile cu dantelăria lor tăcută, soseau și plecau navele legînd Diasparul de lumile exterioare. Jeserac privi îndelung misterul și splendoarea cerului deschis. Pentru o clipă, spaima îi străpunse inima. Se simţea gol, lipsit de apărare, conștient că acoperișul albastru și liniștit nu era decît o coajă subţire, îndărătul căreia se întindea spaţiul, cu tainele și primejdiile sale.
Teama nu era îndeajuns de puternică pentru a-i paraliza voinţa. O parte a creierului său știa că totul nu e decît un vis, iar un vis nu-i putea face rău. Avea să plutească prin el, savurînd ceea ce îi prezenta, pînă cînd se va trezi iarăși în orașul familiar.
Umbla prin Diaspar mergînd spre punctul unde se înălţase odată Mausoleul lui Yarlan Zey. Acum nu se mai afla nici un monument — doar o clădire circulară scundă, cu multe intrări boltite. La una din ele îl aștepta un bărbat.
Jeserac ar fi trebuit să fie copleșit de uimire, dar în prezent nimic nu-l mai putea surprinde. Cumva, i se părea normal să se afle faţă în faţă cu constructorul Diasparului.
— Presupun că m-ai recunoscut, vorbi Yarlan Zey.
— Bineînţeles. Ți-am văzut statuia de o mie de ori. Știu că visez și că în fapt, nici unul dintre noi nu este aici.
— Orice s-ar întîmpla nu trebuie să te sperii. Urmează-mă și nu uita că nimic nu te poate atinge întrucît, cînd vei dori, te vei deștepta în Diaspar, în epoca ta.
Ascultător, Jeserac îl însoţi, cu mintea ca un receptor lipsit de spirit critic. O amintire, ori ecoul unei amintiri îl preveni asupra celor ce aveau să se întîmple. Știa că altă dată ar fi tresărit îngrozit, dar astăzi nu simţea nimic, nici o teamă. Era liniștit, conștient de irealitatea experienţei, iar prezenţa lui Yarlan Zey părea un talisman împotriva oricăror primejdii.
Puţini coborau pe căile mobile conducînd în adîncurile clădirii; erau singuri atunci cînd se opriră tăcuţi lîngă cilindrul prelung, aerodinamic, capabil să îi scoată din oraș într-o călătorie ce altă dată lui Jeserae i-ar fi distrus mintea.
Cînd călăuza îi indică ușa deschisă, ezită o clipă în prag, apoi păși înăuntru.
— Vezi? surîse Yarlan Zey. Relaxează-te și nu uita că ești în siguranţă… Nimic nu te poate atinge.
Și Jeserac îl crezu. Simţi un fior vag de neliniște cînd intrarea tunelului lunecă silenţios spre el, iar vehiculul începu să-și sporească viteza, gonind prin adîncurile Pămîntului. Indiferent ce spaime ar fi nutrit, le uită în dorinţa de a se adresa legendarului personaj.
— Nu ţi se pare ciudat că, deși cerurile ne sînt deschise, am încercat să ne îngropăm în Pămînt? rosti Yarlan Zey. Este numai începutul bolii la al cărei sfîrșit asiști în epoca de unde vii. Omenirea a fost înspăimîntată de ceea ce se află acolo, în spaţiu, și curînd va închide toate ușile ce duc spre Univrs.
— Dar am zărit multe nave pe cerul Diasparului!
— N-o să le mai vezi mult timp. Am pierdut contactul cu stelele. Pînă și planetele vor deveni pustii. Ne-au trebuit milioane de ani ca să parcurgem drumul spre exterior și doar cîteva secole ca să revenim acasă. Iar peste puţin timp vom abandona cea mai mare parte a Terrei însăși.
— De ce aţi făcut-o însă? întrebă Jeserac. Cunoștea răspunsul, totuși se simţea obligat să pună întrebarea.
— Ne trebuia un adăpost care să ne apere de două lucruri: teama de moarte și teama de spaţiu. Eram o rasă bolnavă și nu mai doream să jucăm un rol în Univers… și de aceea am pretins că el nici nu există. Privisem haosul bîntuind printre stele și am tînjit după stabilitate și pace. Diaspar trebuia închis, încît nimic nou să nu pătrundă vreodată în el.
Am conceput orașul pe care îl cunoști și am inventat un trecut fals să ne ascundă lașitatea. Ah, n-am fost primii care să o facă, dar am fost primii ce au făcut-o cu atîta grijă. Am remodelat sufletul omenesc, răpindu-i ambiţia și pasiunile înflăcărate, să fie mulţumit cu lumea oferită lui acum.
Construirea orașului și a mașinilor sale a luat o mie de ani. Pe măsură ce fiecare constructor își sfîrșea sarcina, mintea îi era ștearsă de orice amintiri, i se implanta un set amănunţit de memorii false, iar identitatea i se stoca în circuite pînă la momentul potrivit pentru a fi rechemată.
În cele din urmă a sosit și ziua cînd în Diaspar n-a mai rămas nici un singur om în viaţă; doar Computerul Central, urmînd instrucţiunile programate și controlind Băncile Memoriei unde dormeam cu toţii. Nu mai exista nimeni care să fi avut contact cu trecutul — și astfel, din acest punct, istoria a început din nou.