Era adevărat că tînărul începuse să prezinte anumite extravaganţe în comportament, care ar fi îndreptăţit, în cele din urmă, o corecţie. Nu se implica pe deplin, cum era normal, în extrem de complicata viaţă socială a orașului, ori în lumile imaginare ale prietenilor săi. Nu arăta un interes deosebit nici faţă de domeniile mai elevate ale gîndirii, cu toate că la vîrsta lui, nu surprindea. Mult mai curioasă părea dezordinea vieţii sale amoroase; o legătură relativ stabilă nu era de așteptat din partea lui cel puţin vreme de încă un secol, dar efemeritatea legăturilor sale devenise totuși celebră. Pe de altă parte, atît cît durau, se dovedeau extrem de intense. Alvin lăsa impresia că nu e capabil să rezolve simultan mai multe probleme. Da, existau ocazii cînd se alătura cu tot sufletul jocurilor erotice ale tovarășilor săi, cînd dispărea cu o parteneră timp de cîteva zile. În schimb, după ce starea respectivă trecea, urmau perioade lungi în care manifesta un dezinteres total faţă de ce ar fi trebuit să reprezinte o ocupaţie majoră la vîrsta lui. Probabil că nu era bine pentru el, și cu siguranţă nici pentru iubitele-i abandonate, care rătăceau deznădăjduite prin oraș, avînd nevoie de un timp lung să-și găsească consolarea. Jeserac observase că Alystra ajunsese în prezent într-o astfel de perioadă.
Nu din cauză că Alvin ar fi fost crud, ori lipsit de consideraţie, în dragoste, ca și în orice alt domeniu, Alvin părea că este în căutarea unui ideal pe care nu-l găsea în Diaspar.
Dar aceste lucruri nu-l îngrijorau pe Jeserac. Era de așteptat ca un Unic să se comporte altfel decît ceilalţi, și cu timpul, Alvin ar fi urmat să se conformeze tiparului general de locuitor al Orașului. Nici un individ, oricît de excentric sau de sclipitor, nu putea afecta enorma inerţie a unei societăţi rămasă practic neschimbată de peste un miliard de ani. Jeserac nu se număra printre adepţii fanatici ai stabilităţii însă, pur și simplu nu era în stare să-și imagineze altceva. Lui Alvin îi spusese:
— Problema care te frămîntă este foarte veche. Te-ar surprinde cîţi inși iau lumea de-a gata și nu își pun niciodată întrebări. Adevărat, odată rasa umană ocupa un spaţiu infinit mai mare decît acest oraș. Ai văzut cîte ceva din felul în care arăta Pămîntul înainte de extinderea pustiurilor și a dispariţiei oceanelor. Înregistrările pe care le urmărești cu atîta plăcere sînt cele mai vechi din posesia noastră; sînt singurele care prezintă Pămîntul așa cum a fost înainte de Invadatori. Presupun că nu le-au văzut mulţi; spaţiile deschise, nemărginite, nu pot fi suportate de către noi.
Și desigur, chiar Pămîntul era doar un grăunte de nisip în Imperiul Galactic. Hăurile dintre stele ne par un coșmar pe care nimeni întreg la minte nu va încerca să și-l imagineze. Strămoșii noștri le-au traversat în zorii istoriei, cînd au pornit să întemeieze Imperiul. Le-au străbătut iarăși, pentru ultima dată, atunci cînd Invadatorii i-au alungat înapoi pe Pămînt.
Legenda spune — și nu-i decît o legendă — că oamenii au încheiat un pact cu Invadatorii. Aceștia puteau lua în stăpînire Universul, dacă ţineau atît de mult, iar noi urmam să ne mulţumim cu planeta noastră și cu nemurirea.
Am respectat pactul și am uitat visele deșarte ale copilăriei civilizaţiei, tot așa cum le vei uita și tu, Alvin. Cei care au construit orașul și au gîndit această societate erau stăpîni nu numai ai spiritului, ci și ai materiei. În interiorul acestor ziduri, ei au pus tot ceea ce poate fi de trebuinţă vreodată rasei umane — și s-au asigurat că noi nu vom mai ieși niciodată de aici.
Ah, barierele fizice sînt cele mai puţin importante. Poate că există căi de ieșire din oraș, dar nu cred că vei ajunge prea departe «afară», chiar dacă le găsești. Iar dacă o să reușești în încercarea ta, la ce bun? Trupul nu-ţi va rezista mult în deșert, acolo unde orașul nu te mai hrănește sau apără.
— Dacă există măcar o cale de ieșire din oraș, rosti încet Alvin, atunci ce mă poate opri să plec?
— Asta-i o întrebare prostească! Cred că știi deja răspunsul.
Jeserac avea dreptate, dar nu în modul în care bănuia el.
Alvin știa — ori mai degrabă ghicise. Prietenii îi oferiseră răspunsul, atît în viaţa reală cît șl în aventurile visate împreună. Ei nu vor părăsi niciodată Diasparul. Jeserac nu cunoștea însă că acea constrîngere ce le stăpînea lor vieţile nu avea nici o putere asupra lui Alvin. Tînărul nu știa dacă unicitatea i se datora unui accident, sau unui plan străvechi, dar în mod limpede lipsa constrîngerii mentale constituia unul din rezultate. Se întreba cîte altele mai avea de descoperit.
În Diaspar nimeni nu se grăbea niciodată și nici Alvin nu încălca adesea această regulă tacit respectată. Analiză problema cu atenţie vreme de cîteva săptămîni, și petrecu mult timp scotocind cele mai vechi documente din istoria orașului. Zăcea ore în șir, susţinut de braţele nevăzute ale cîmpului antigravitaţional, în timp ce proiectorul hipnon îi deschidea mintea spre trecut. Cînd înregistrarea lua sfîrșit, aparatul dispărea — dar Alvin continua să privească în gol, pînă revenea de departe să reîntîlnească realitatea. Vedea într-una nesfîrșiţii kilometri de apă albastră, mai întinsă decît însuși uscatul, rostogolindu-și valurile pe ţărmuri aurii, în urechi îi răsuna vuietul talazurilor amuţite de un miliard de ani, își reamintea încontinuu pădurile, și cîmpiile, și animalele ciudate care împărţiseră cîndva cu Omul lumea.
Existau puţine înregistrări atît de vechi; în general se accepta, deși nu se cunoștea motivul cu precizie, că toate mărturiile din epocile revolute se pierduseră cîndva, între sosirea Invadatorilor și construirea Diasparului. Atît de completă fusese dispariţia lor, încît ipoteza unui simplu accident era puţin credibilă. Omenirea își pierduse trecutul, cu excepţia cîtorva cronici, probabil pe de-a-ntregul imaginare, înainte de Diaspar fusese, simplu, Epoca Zorilor. În acea perioadă se contopeau primii oameni care îmblînziseră focul, dar și cei care eliberaseră energia atomică, cei capabili să cioplească o canoe din bușteni, dar și cei dintîi ce ajunseseră la stele. Dincolo de acest pustiu temporal, cu toţii se numeau contemporani.
Alvin intenţionase să parcurgă drumul singur, dar în Diaspar a fi singur nu era întotdeauna un lucru ușor. Abia își părăsise locuinţa cînd o întîlni pe Alystra, iar ea nici nu încercă să-l facă să creadă că prezenţa i se datora întîmplării.
Tînărul nu realizase niciodată că Alystra era frumoasă, întrucît nu văzuse urîţenie omenească. Atunci cînd e universală, frumuseţea își pierde puterea de a înfiora inimile, și doar absenţa ei mai poate produce o reacţie emoţională.
Pentru o clipă, Alvin fu nemulţumit de întîlnire, în pofida amintirilor încărcate de pasiune. Era prea tînăr și încrezător în sine ca să simtă nevoia unei relaţii de durată, deși mai tîrziu s-ar fi putut să constate că înfiriparea unei astfel de relaţii nu mai e la fel de ușoară. Chiar în clipele cele mai intime, bariera unicităţii îl separa de iubirile sale. Cu toate că trupul îi era perfect dezvoltat, sentimental era încă un copil și avea să rămînă astfel cîteva decenii, în vreme ce, unul cîte unul, prietenii săi aveau să-și recheme amintirile vieţilor trecute, lăsîndu-l pe el în urmă. Mai văzuse întîmplîndu-se acest lucru și devenise precaut în a se dărui fără rezerve oricui. Pînă și Alystra, acum atît de naivă și de nepricepută, urma să devină în curînd un complex de aduceri aminte și de aptitudini, dincolo de ce și-ar fi putut el închipui.