Într-o buna zi, omenirea avea să fie pregătită să atace iarăși spaţiul. Alvin nu știa ce nou capitol de Istorie urma să scrie Omul printre stele. Nu era grija lui. Viitorul său se găsea aici, pe Pămînt.
Însă înainte de a întoarce spatele stelelor, mai avea de făcut un drum.
Alvin verifică altitudinea. Orașul era prea departe pentru a fi recunoscut ca eperă a Omului, iar curbura planetei devenise vizibilă. Aproape imediat zăriră linia de crepuscul, la mii de kilometri depărtare, în marșul ei etern peste deșert.
Deasupra și în jur se vedeau stelele, încă sclipitoare, pentru toată gloria pierdută.
Hilvar și Jeserac tăceau, bănuind motivul pentru care Alvin îi rugase să-l însoţească în zbor. Nici unul nu avea chef de vorbă, în vreme ce peisajul sterp defila dedesubt. Pustietatea îi copleșea pe amîndoi, și brusc Jeserac încercă o mînie încărcată de dispreţ pentru oamenii trecutului, pentru nepăsarea cu care lăsaseră să moară frumuseţile Pămîntului.
Spera ca Alvin să nu greșească visînd că situaţia putea fi schimbată. Mijloacele și știinţa nu dispăruseră, trebuia doar voinţă să întorci veacurile înapoi, să faci oceanele să spumege din nou. Apa încă exista, ascunsă adînc în măruntaiele Pămîntului, iar dacă era necesar, pentru crearea ei se puteau construi uzine de transmutaţie.
Multe erau de făcut în anii următori. Jeserac știa că se găsește la hotarul dintre două epoci și simţea în jurul său iuţindu-se din nou pulsul omenirii. Erau multe probleme, dar Diaspar avea să le înfrunte. Refacerea trecutului urma să dureze secole, însă la sfîrșitul lor, Omul urma să recupereze ceea ce pierduse.
Putea să recîștige totul? se întreba Jeserac. Greu de crezut și chiar în această ipoteză, la ce bun să recucerească Galaxia?
— Am dorit să vedeţi aceste imagini, rosti încet Alvin, întrerupîndu-i șirul gîndurile. S-ar putea să nu mai aveţi niciodată o astfel de șansă.
— Intenţionezi să pleci din nou?
— Nu. Spaţiul nu mă mai interesează. Chiar dacă în Galaxie ar mai supravieţui alte civilizaţii, mă îndoiesc că ele merită efortul să fie căutate. Sînt multe de făcut pe Pămînt. Știu acum că el este casa mea și nu-l voi mai părăsi.
Privi în jos, spre întinsul deșert, dar ochii lui vedeau deja mările ce aveau să le acopere peste o mie de ani. Omul își redescoperise planeta, și avea s-o facă minunată atît timp cît urma să rămînă acolo. Apoi…
— Încă nu sîntem pregătiţi să pornim spre stele, și va dura mult timp înainte de-a înfrunta iarăși provocarea lor.
M-am întrebat ce ar trebui să fac cu această navă. Dacă ar rămîne aici, pe Pămînt, aș fi în permanenţă ispitit s-o folosesc, și nu mi-aș găsi liniștea. Totuși nu-i pot irosi potenţialul. Simt că mi-a fost dată în grijă și că trebuie s-o folosesc în beneficiul lumii.
De aceea, iată ce-am hotărît. O voi trimite împreună cu robotul în afara Galaxiei, să descopere ce s-a întîmplat cu strămoșii noștri… iar dacă e posibil, să afle ce anume au plecat să caute, cînd au părăsit Universul nostru. Trebuie să fi fost ceva cu totul deosebit ca să renunţe la toate realizările de aici.
Indiferent cît ar dura călătoria, robotul nu va obosi niciodată. Într-o bună zi, verii noștri vor primi mesajul, și vor ști că îi așteptăm aici, pe Pămînt. Se vor întoarce; sper că pînă atunci să devenim demni de ei, indiferent cît de extraordinari au devenit între timp.
Alvin amuţi, privind în viitorul schiţat, la care era posibil să nu fie niciodată martor. În timp ce Omul își reclădea lumea, nava urma să traverseze întunericul dintre galaxii, întorcîndu-se peste mii de ani. Poate că el avea să fie prezent să o întîmpine, dar dacă nu, tot se simţea mulţumit.
— Cred că procedezi înţelept, rosti Jeserac.
Apoi, pentru ultima dată, ecoul unei spaime străvechi învie, neliniștindu-l.
— Dar să presupunem, adăugă el, că nava ia contact cu ceva ce nu dorim să întîlnim…
Glasul i se stinse. Recunoscuse temerea și cu un zîmbet ironic, auto-dezaprobator, alungă din minle ultimele fantome ale Invadatorilor.
Alvin îi răspunse, luîndu-l mai în serios decît se așteptase:
— Ai uitat că în curînd îl vom avea pe Vanamonde în ajutor? Nu știm încă ce puteri are, însă cei din Lys par să-i considere potenţialul fără limite. Nu-i așa, Hilvar?
Prietenul său nu-i răspunse imediat. Într-adevăr, Vanamonde reprezenta cealaltă mare enigmă, semnul de întrebare de-a pururi așezat în faţa viitorului, atît timp cît rămînea pe Pămînt. Era clar că evoluţia lui Vanamonde spre maturitate și conștiinţă fusese accelerată în urma contactului cu filozofii Lysuiui. Aceștia își puneau speranţe mari în privinţa viitoarelor colaborări cu supermintea aceea de copil, apreciind că ar fi putut reduce eonii necesari unei dezvoltări normale.
— Nu sînt sigur, mărturisi Hilvar. Cumva, nu cred că trebuie să ne așteptăm la prea mult din partea lui. Acum noi îl ajutăm, dar pentru el nu vom însemna decît un episod efemer. Nu cred că destinul lui se leagă neapărat de al nostru.
— De ce? întrebă surprins Alvin.
— Nu-ţi pot explica, este numai o intuiţie.
Deși ar fi putut spune mai multe, Hilvar păstră tăcerea. Asemenea chestiuni nu se discutau prin viu grai și, cu toate că Alvin n-ar fi rîs de visul său, nu dorea să i-l pomenească nici chiar lui.
Fusese mai mult decît un vis, de asta era sigur, un vis ce avea să-l urmărească întreaga viaţă. Îi pătrunsese în minte, în decursul acelui indescriptibil și de neîmpărtășit contact trăit cu Vanamonde. Oare Vanamonde însuși știa ce îi rezerva teribilul destin?
Într-o bună zi, Soarele Negru își va secătui energiile, eliberîndu-și prizonierul. Atunci, la capătul Universului, cînd timpul însuși va ajunge să șchioapete, gata de a se opri, Vanamonde și Mintea Nebună vor trebui să se înfrunte printre cadavrele stelelor.
Conflictul putea să aducă coborîrea cortinei peste întreaga Creaţie. Va fi un conflict fără legătură cu Omul, și al cărui deznodămînt n-avea să-i fie niciodată cunoscut…
— Priviţi! exclamă brusc Alvin. Asta voiam să vă arăt! Înţelegeţi ce semnifică?
Nava se afla deasupra polului. Sub ei, planeta prezenta o emisferă completă. Privind în jos, spre centura de crepuscul, Jeserac și Hilvar zăriră în aceeași clipă atît răsăritul cît și apusul, în părţi opuse ale lumii. Simbolismul era atît de perfect, atît de izbitor, încît nu aveau să uite momentul niciodată.
În acest Univers se lăsă noaptea. Umbrele se lungeau către un est ce n-avea să mai cunoască alţi zoii. Dar altundeva, stelele erau încă tinere și lumina dimineţii zăbovea; și într-o bună zi, Omul urma să pornească iarăși pe drumul străbătut cîndva…
Sfîrșit