Panorama reprezenta reversul celei contemplate de Alvin în centrul parcului. Privea în jos, către valurile concentrice de piatră și metal ce coborau în terase late de aproape doi kilometri spre inima orașului. Departe, parţial ascunse îndărătul turnurilor, distingea pajiștile, copacii și rîul circular. Iar mai departe, bastioanele Diasparului se ridicau iarăși către cer.
Lîngă ei, Alystra privea încîntată, dar fără uimire. Văzuse orașul de nenumărate ori pînă atunci, din alte puncte, aproape la fel de bine situate și în condiţii mult mai confortabile.
— Aceasta este lumea noastră… și atît, rosti Alvin. Acum vreau să-ţi arăt altceva.
Se întoarse cu spatele spre zidul perforat și porni către îndepărtatul cerc de lumină de la celălalt capăt al tunelului. Simţea tăișul vîntului pe trupul său înveșmîntat sumar, totuși asta nu-l jena cîtuși de puţin.
Nu înaintase prea mult, cînd își dădu seama că Alystra nu-i urma. Fata rămăsese privind, cu mantia lipită de trup din cauza curentului, cu o mînă pe jumătate ridicată spre gură. Alvin îi zări buzele mișcîndu-i-se, însă cuvintele nu ajungeau pînă la el. La început o privi surprins, apoi cu o nemulţumire nu lipsită de milă. Spusele lui Jeserac erau adevărate. Fata nu-l putea însoţi. Înţelesese ce era îndepărtatul cerc luminos pe unde vîntul sufla veșnic în Diaspar. În spatele Alystrei se afla lumea cunoscută, plină de minuni însă lipsită de surprize, plutind precum o bulă scînteietoare, perfect etanșă, pe fluviul timpului. Înaintea ei, la distanţă de numai cîţiva pași, se întindea pustiul sălbatic, lumea deșertului, lumea Invadatorilor.
Alvin reveni lîngă ea și fu surprins să o vadă tremurînd.
— De ce ţi-e frică? o întrebă. Sîntem în siguranţă aici, în Diaspar. Ai privit pe fereastra dinapoi — sînt convins că o să poţi privi și prin cea din faţă!
Alystra îl fixa ca și cum ar fi văzut un monstru ciudat. După criteriile ei, asta și era Alvin.
— Nu sînt în stare, șopti în cele din urmă fata. Numai gîndindu-mă și îmi îngheaţă sîngele în vine. Alvin, nu merge mai departe!
— Dar e absurd! insistă nemilos tînărul. Ce rău ţi s-ar putea întîmpla dacă mergi pînă la capătul coridorului și privești afară? E într-adevăr un peisaj straniu, un pustiu deprimant, dar nu-i nimic îngrozitor acolo. De fapt, cu cît am privit mai mult, cu atît mai frumoasă mi se—
Alystra nu rămase să-l audă terminînd. Se răsuci pe călcîie și fugi în josul rampei lungi care îi urcase prin tunel. Alvin nu încercă să o oprească; era o impoliteţe să-ţi impui punctul de vedere unei alte persoane. În plus, realiza că strădania i s-ar fi dovedit absolut inutilă. Știa că Alystra nu avea să se mai oprească pînă ce nu ajungea printre obișnuiţii ei. Nu exista primejdia ca fata să se rătăcească printre culoarele orașului. Instinctul orientării prin cele mai complexe labirinturi era numai unul dintre numeroasele lucruri pe care Omul le învăţase de cînd începuse să trăiască în orașe, după exemplul de mult dispărutului șobolan, silit să dobîndească aptitudini similare, atunci cînd părăsise cîmpiile, alăturîndu-se oamenilor.
Alvin așteptă o clipă, sperînd poate ca Alystra să revină. Reacţia ei nu-l surprinsese, ci doar violenţa și iraţionalismul ei. Pe de altă parte, deși îi părea cu adevărat rău că Alystra plecase, nu se putea opri să nu gîndească ce bine ar fi fost dacă fata i-ar fi lăsat mantia.
Nu era numai frigul, mai se adăuga și dificultatea de a avansa împotriva curentului de aer, șuierînd prin plămînii orașului. Tînărul lupta atît cu vîntul, cît și cu o forţă ce venea din spatele acestuia. Abia cînd ajunse la zăbrelele de piatră și-și încleștă braţele în jurul lor, își permise să se relaxeze. Orificiile decupate nu-l lăsau decît să-și strecoare capul, dar și așa vederea îi era parţial blocată, deoarece intrarea conductei se adîncea ușor în perete.
Totuși, vedea îndeajuns. La cîteva mii de metri dedesubt, lumina soarelui părăsea deșertul. Razele aproape orizontale pătrundeau prin deschizături, proiectînd în tunel desene stranii, în galben și negru. Alvin puse mîna streașină la ochi și privi în jos, spre ţinutul pe care nici un om nu mai călcase vreme de milenii.
Se uita la un ocean de-a pururi îngheţat. Kilometru după kilometru, dunele de nisip ondulau spre vest, cu orizonturile distorsionate de unghiul razelor solare. Ici-colo, capriciile vîntului formaseră în nisip vîrtejuri și făgașe într-atît de ciudate, încît uneori îţi venea greu să crezi că nici una din acele sculpturi nu era opera unei fiinţe raţionale. La mare depărtare, atît de departe încît Alvin nu avea cum să aprecieze distanţa, se zărea un lanţ de coline, cu siluete rotunjite. Tînărul rămase dezamăgit; ar fi dorit nespus să vadă munţii semeţi ai înregistrărilor străvechi și ai propriilor lui vise.
Soarele poposise pe coamele dealurilor, cu lumina îndulcită și împurpurată de sutele de kilometri de atmosferă pe care îi traversau razele. Pe discul lui se observau două pete negre. Din cercetările sale, Alvin aflase despre existenţa lor, însă acum era surprins că le distingea cu atîta ușurinţă. Semănau mult cu o pereche de ochi, privindu-l pe el, cel ghemuit la o ferestruică, cu vîntul șuierîndu-i neîncetat pe la urechi.
Nu exista amurg. Odată cu dispariţia soarelui, petele de umbră întinse între dunele de nisip se contopiră brusc într-un vast ocean de întuneric. Culorile se destrămară pe cer, auriul și roșul cald se topiră, lăsînd în urmă un albastru antarctic, unde negrul se accentua tot mai mult. Alvin aștepta acel moment ce taie respiraţia, pe care, din toată omenirea, el singur îl cunoscuse — licărul de viaţă al primei stele. Trecuseră multe săptămîni de la ultima lui venire aici și știa că între timp configuraţia cerului de noapte se modificase. Cu toate acestea, nu fu pregătit pentru spectacolul celor Șapte Sori.
Nu puteau purta al nume, iar acesta îi venise nechemat pe buze. Formau un grup mic pe geana de lumină a apusului, foarte compact și uluitor de simetric. Șase aștri erau dispuși într-o elipsă ușor turtită, dar Alvin era convins că alcătuiau de fapt un cerc perfect, ușor înclinat către punctul său de observaţie. Fiecare stea avea altă culoare: roșu, albastru, auriu și verde, celelalte nuanţe îi scăpau. Exact în mijlocul formaţiunii se găsea un alt astru, alb, cel mai strălucitor de pe întreg cerul vizibil. Întreaga structură semăna cu o bijuterie. Părea incredibil și mai presus de orice flexibilitate a legilor șansei ca Natura să fi realizat vreodată o configuraţie de o atît de perfectă frumuseţe.
Pe măsură ce ochii i se acomodau cu întunericul, Alvin distingea uriașul văl ceţos, cîndva numit Calea Lactee. Se întindea de la zenit pînă jos, spre orizont, iar cei Șapte Sori se încîlceau în faldurile sale. Treptat se iveau și celelalte stele, parca pentru a-i sfida, iar grupările lor aleatoare sporeau și mai mult enigma acelei simetrii perfecte. Era ca și cum o forţă necunoscută se opusese dezordinii universale, gravîndu-și semnul printre corpurile cerești.
De zece ori se rotise Galaxia în jurul propriei axe de cînd Omul pășise pentru întîia dată pe suprafaţa Pămîntului. Conform etaloanelor sale, asta nu însemna decît o clipă. Totuși, în acea scurtă perioadă se schimbase mult mai mult decît ar fi fost normal. Uriașii sori, care străluciseră cîndva cu atîta înverșunare în măreţia tinereţii lor, tremurau acum, topindu-se în așteptarea sfîrșitului. Însă Alvin nu văzuse niciodată cerul în străvechea lui minunăţie și nu realiza ceea ce pierduse.