Frigul strecurat în oase îl alungă înapoi spre oraș. Se desprinse de lîngă zid, masîndu-și membrele, să-și pună iarăși sîngele în mișcare. În faţa lui, către celălalt capăt al tunelului, lumina Diasparului era atît de strălucitoare, încît pentru o scurtă clipă fu nevoit să-și ferească ochii. În exteriorul orașului existau asemenea fenomene precum ziua și noaptea, dar în interior nu era decît o nesfîrșită zi. Pe măsură ce soarele cobora pe cerul de deasupra, Diasparul se umplea de strălucire, și nimeni nu observa momentul dispariţiei luminii naturale. Oamenii alungaseră întunericul din orașe, încă dinainte de a fi pierdut nevoia somnului. Singura noapte ce se pogora în Diaspar o constituia o întunecare rară și imprevizibilă, ce se abătea uneori asupra parcului, pe care-l transforma într-un loc al misterelor.
Alvin o luă înapoi, mergînd încet prin sala oglinzilor, obsedat în continuare de noapte și stele. Se simţea însufleţit de viaţă și în același timp, deprimat. Avea impresia că nu există nici o cale de evadare în pustietatea aceea enormă, mai mult, că nu exista motivaţie raţională pentru a o face. Jeserac afirmase că un om nu ar fi rezistat în deșert, iar Alvin îl credea. Poate că într-o bună zi va descoperi o cale ca să părăsească Diasparul, însă dacă o va face, știa că trebuie să revină repede la adăpostul zidurilor. Deșertul putea fi un joc amuzant, dar nu mai mult, un joc unde nu avea nici un coechipier, și care nici nu urma să-i ofere ceva deosebit. Merita să-l joace doar în cazul în care i-ar fi potolit sufletul însetat.
Lipsit parcă de dorinţa revenirii în lumea familiară, Alvin întîrzie printre reflexiile trecutului. Rămase în faţa uneia dintre oglinzile mari și privi scenele din adîncurile ei.
Mecanismul care producea imaginile era controlat de însăși prezenţa lui și, într-o anumită măsură, de gîndurile sale. Oglinzile erau întotdeauna goale cînd pătrundea în sală, populîndu-se de îndată ce se apropia de ele.
Tînărul avea senzaţia că se găsește într-o uriașă piaţă deschisă, pe care n-o văzuse niciodată în realitate, piaţă ce se găsea probabil undeva în Diaspar. Era neobișnuit de ticsită, pentru că în ea se desfășura un soi de întrunire publică. Pe o estradă înaltă, doi bărbaţi se contraziceau politicoși, în vreme ce susţinătorii lor, de jur împrejur, interveneau cu vehemenţă. Tăcerea totală sporea farmecul scenei, căci imaginaţia lucra imediat, suplinind absenţa sunetului. Oare ce dezbăteau? se întrebă Alvin. Poate că nu reprezenta o scenă reală din trecut, ci doar un episod imaginar. Echilibrul desăvîrșit al spectatorilor, gesturile ușor ceremonioase ale vorbitorilor, toate păreau prea perfecte pentru a fi reale.
Studia chipurile din mulţime, căutînd măcar unul familiar, dar nu recunoștea pe nimeni. Poate însă că privea viitori prieteni ce urma să-i întîlnească peste secole abia. Cîte configuraţii ale fizionomiei umane se numărau acolo? Un număr enorm, totuși finit, mai ales după ce variaţiile inestetice fuseseră eliminate.
Oamenii din lumea oglinzii își continuau controversa de mult uitată, ignorînd imaginea lui Alvin nemișcată printre ei. Uneori îi venea greu să creadă că el însuși nu aparţinea acelei scene, întrucît iluzia era desăvîrșită. Cînd una din persoanele virtuale se mișca înapoia lui Alvin, ea dispărea din vedere, așa cum s-ar fi întîmplat în mod normal, iar cînd o alta îi trecea prin faţă, el era cel acoperit.
Se pregătea să plece, cînd remarcă un bărbat ciudat înveșmîntat, situat lîngă grupul principal. Gesturile și hainele, în fapt întreaga lui înfăţișare părea nelalocul ei în adunare. Deranja ansamblul și, aidoma lui Alvin, constituia un anacronism.
De fapt, era cu mult mai mult. Era real și îl privea pe tînăr cu un surîs ușor amuzat.
Cinci
În scurta-i viaţă, Alvin nu întîlnise nici a mia parte din locuitorii Diasparului. De aceea, nu fu surprins să nu-l știe pe omul dinaintea lui. Îl uimea însă faptul că întîlnea pe cineva acolo, în turnul părăsit, atît de aproape de hotarul cu necunoscutul.
Se răsuci cu spatele către oglindă și îl fixă pe intrus. Înainte de a apuca să spună ceva, străinul i se adresă:
— Presupun că ești Alvin. Cînd am descoperit că cineva vizitează locul acesta, am bănuit că tu trebuie să fii.
În mod vădit, remarca nu se dorea ofensatoare, ci era o simplă constatare. Alvin o acceptă ca atare. Nu-l mira faptul că fusese recunoscut; îi plăcea sau nu, unicitatea și potenţialul încă nedezvăluit al acesteia îl făcuseră cunoscut tuturor.
— Eu sînt Khedron, continuă străinul, de parcă astfel explica totul. Mi se mai spune Bufonul.
Alvin tăcu, iar Khedron înălţă din umeri cu o resemnare ironică.
— Ah, asta-i gloria! Ești tînăr și în experienţa ta de pînă acum nu s-au strecurat bufonerii. Îţi iert ignoranţa.
Bărbatul avea un aer neobișnuit de vioi. Alvin își chinuia creierii, străduindu-se să găsească înţelesul bizarului termen «bufon»; cuvîntul îi suna familiar, dar nu-l putea identifica, în complexa structură socială a orașului existau multe asemenea denumiri și-ţi trebuia cel puţin o viaţă să le înveţi pe toate.
— Vii deseori aici? întrebă el, puţin gelos. Ajunsese să privească Turnul lui Loranne ca pe un fel de proprietate personală și se simţea ușor nemulţumit că minunile de acolo erau cunoscute și altora. Oare Khedron privise vreodată deșertul, văzuse stelele coborînd spre vest?
— Nu, zise omul parcă răspunzîndu-i gîndurilor nerostite. N-am mai fost pe aici, însă îmi place să aflu ce întîmplări neobișnuite se petrec în oraș, și a trecut foarte multă vreme de cînd cineva a mai urcat în Turnul lui Loranne.
Alvin se întrebă de unde știa Khedron de vizitele sale anterioare, dar își alungă iute gîndul. Diasparul era ticsit de ochi, urechi și de alte organe de simţ cu mult mai subtile decît acestea, informîndu-l în permanenţă de tot ceea ce se întîmpla în interiorul său. Oricine se arăta suficient de interesat putea, neîndoielnic, să găsească o modalitate de a accesa informaţiile privitoare la locuitori.
— Chiar dacă-i neobișnuit ca oamenii să vină aici, vorbi el, continuînd să ocolească subiectul principal, de ce treaba asta te-ar interesa?
— Păi, în Diaspar neobișnuitul reprezintă privilegiul meu, răspunse Khedron. Te-am remarcat de multă vreme. Știam că ne vom întîlni odată. Din punctul meu de vedere, și eu sînt un unicat. O, nu așa ca tine, asta nu e prima mea viaţă. De o mie de ori am ieșit din Palatul Creaţiei, dar cîndva, demult, am fost ales să fiu Bufon și în Diaspar nu pot exista doi în același timp. Cei mai mulţi consideră că și unul e prea mult…
Tonul ironic al individului continua să-l deruteze pe Alvin. Nu era prea politicos să pui întrebări personale însă, la urma urmei, Khedron abordase cel dintîi subiectul.
— Îmi cer scuze pentru ignoranţă, dar ce este un bufon și ce face el?
— Ai întrebat «ce», constată Khedron, așa că voi începe spunîndu-ţi «de ce». Deși o poveste lungă, cred că te va interesa.
— Mă interesează totul, răspunse Alvin hotărît.
— Perfect. Oamenii — dacă au fost oameni, fapt de care uneori eu unul mă îndoiesc —— oamenii care au conceput Diasparul au avut de rezolvat o problemă deosebit de complexă. Diaspar nu e numai o mașină, ci și un organism viu, nemuritor. Noi sîntem atît de obișnuiţi cu societatea în mijlocul căreia trăim, încît nu înţelegem cît de ciudată ar părea ea strămoșilor noștri. Avem la dispoziţie o lume micuţă, închisă, ce nu se modifică niciodată decît în privinţa unor aspecte minore, și care rămîne totuși stabilă, epocă după epocă. A dăinuit, probabil, mai mult decît tot restul istoriei umane — însă în istoria aceea au fost, așa se crede, mii de culturi și civilizaţii distincte ce au apărut, au înflorit și s-au stins apoi. Cum a dobîndit Diasparul extraordinara lui stabilitate?