Bărbosul se lăsă cu abilitate pe vine și deasupra capului său se înălță spre acoperșuri o țeavă groasă cu reflexe uleioase, cu o carcasă metalică perforată.
— La loc comanda! răcni Fritz, și Andrei văzu cum acesta se năpustește de undeva din dreapta direct spre căruță.
— Ah, canaliilor, ah, scârbelor… mormăia bărbosul, efectuând cu mâinile niște gesturi complicate și foarte sprintene, care erau însoțite de niște clănțănituri și zăngănituri metalice alunecoase. Andrei era încordat ca un arc în așteptarea împușcăturii, și maimuțele de pe acoperiș parcă simțiseră și ele ceva. Încetaseră să mai arunce cu țigle, se așezaseră pe coadă și, întorcându-și într-o parte și în alta capetele lor de câine, începuseră să schimbe, zgomotos, între ele păreri și impresii numai lor cunoscute.
Fritz însă era lângă căruță. Îl apucă pe bărbos de umăr și repetă poruncitor:
— La loc comanda!
— Așteaptă puțin! mormăi bărbosul înciudat, smucindu-și umărul. Așteaptă, lasă-mă să rad aceste canalii cu coadă…
— Am comandat — la loc comanda! zbieră Fritz. Atunci, bărbosul își ridică fața spre el și se ridică agale.
— Ce-ai zis? întrebă el prelungind cuvintele cu un dispreț neînchipuit. Era de aceeași statură cu Fritz, însă cu mult mai lat în spete și chiar mai jos.
— De unde ai arma? întrebă Fritz tăios. Actele, te rog!
— Ia te uită, neisprăvitul! spuse bărbosul cu uimire amenințătoare. Vrea acte! Da’ asta n-o vrei, păduche plăvan?
Fritz nu luă în seamă gestul indecent. Continuând să-l privească pe bărbos drept în față, răcni să se audă în toată piața:
— Rumer! Voronin! Frisha! La mine!
Auzindu-și numele, Andrei se miră, dar se desprinse îndată de lângă perete și se apropie de căruță. Din partea cealaltă, în trap mărunt, se apropie Rumer, un tip scund, ar bine legat, în trecut boxer profesionist, și sosi în fuga mare amicul lui Fritz, micuțul și subțirelul Otto Frisha, un tinerel scrofulos, cu urechi mari și clăpăuge.
— Haideți, haideți…, îi îndemnă fermierul, zâmbind cu ostilitate, observând toate aceste pregătiri de război.
— Te rog, încă o dată să prezinți actele, repeta Fritz, cu o politețe de gheață.
— Da’ nu vrei mata să te duci în cur, răspunse alene bărbosul. Acum se uita la Rumer și, parcă din întâmplare, puse mâna pe coada unui bici impunător, împletit cu iscusință din piele tăbăcită în vârtej.
— Băieți, băieți! rosti Andrei pe un ton de avertisment. Ascultă, ostaș, lasă discuțiile, noi suntem de la primărie.
— Mă… aia în primăria voastră, răspunse ostașul, măsurându-l cu privirea pe Rumer din cap până în picioare.
— Despre ce-i vorba aici? se interesă acesta cu glas scăzut și foarte răgușit.
— Știi foarte bine, zise Fritz, că armele sunt interzise în raza orașului. Cu atât mai mult o mitralieră. Dacă dumneata ai un permis, te rog să-l prezinți.
— Da’ cine sunteți voi? Ați fi poliția? Sau te pomenești că vreun gestapou?
— Suntem detașamentul de autoapărare…
Bărbosul surâse mulțumit.
— Păi apărați-vă, dacă sunteți de la apărare, cine vă împiedică?
Era iminentă o adunare temeinică, serioasă. Încet-încet, detașamentul se strânse în jurul căruței. Toți îl priveau curioși pe bărbos, mitraliera sinistră, aflată pe prelată cu țeava ridicată în sus, ceva rotund, de sticlă, care sclipea de sub prelată. Toți adulmecau — fermierul era învăluit de o atmosferă originală de mirosuri: sudoare, cârnați cu usturoi, alcool. Andrei, cu un fel de înduioșare, care îl mira și pe el, privea tunica decolorată, transpirată la subțiori, cu un singur nasture de bronz (și acela descheiat) la guler, cunoscuta bonetă trasă pe sprânceana dreaptă, cu urma steluței în cinci colțuri, cizmoaiele din foaie de cort — numai bărbosul, poate, părea aici de prisos, nu se înscria în figură —, și atunci îi trecu prin minte că toate acestea pot să-i stârnească lui Fritz cu totul alte asociații și senzații. Andrei se uită la Fritz. Acesta stătea drept, cu buzele strânse într-o linie subțire, cu nasul împrejmuit de încrețituri disprețuitoare, străduindu-se să-l înghețe pe bărbos cu privirea ochilor cenușiu-oțelii, autentic arieni.
— Noi nu avem nevoie de permis, rosti bărbosul alene, jucându-se cu biciul. Îndeobște, noi n-avem nevoie de nimic, nu ne trebuie nimic, trebuie numai să vă hrănim pe voi, trântorilor, noi trebuie…
— Foarte bine, bubui din ultimul rând basul. Da’ mitraliera de unde o ai?
— Mitraliera? Legătura dintre sat și oraș, care va să zică… Eu îți dau marfa a-ntâia, tu-mi dai mitraliera, cinstit și curat…
— Ba nu, bubui basul. Totuși mitraliera nu este o jucărie, nu e, să zicem, o batoză…
— Mie însă mi se pare, se amestecă și chibzuitul, că fermierilor, dimpotrivă le sunt permise armele.
— Armele nu sunt permise nimănui, spuse Rumer răgușit.
— Este o tâmpenie! răspunse chibzuitul.
— E clar că-i o tâmpenie, zise bărbosul. Să stai tu la noi în baltă, mai ales noaptea și când vine vremea rutului…
— Cui îi vine vremea rutului? întrebă intelectualul cu mare interes, facându-și loc cu ochelarii lui în rândul din față.
— Cui îi trebuie, aceluia-i vine, răspunse fermierul disprețuitor.
— Nu-nu, dați-mi voie, zise zorit intelectualul. Eu sunt biolog, însă până acum n-am izbutit…
— Liniște! zise Fritz. Iar dumitale — adăugă el, adresându-se bărbosului —, îți propun să mă urmezi. Îți propun — pentru a evita o vărsare de sânge inutilă.
Privirile lor se încrucișară. După cât se pare, bărbosul cel grozav simțise nu se știe cum, după niște semne numai de el văzute, pricepuse cu cine are de-a face. Barba lui se despică într-un surâs veninos, și el grăi cu o voce subțirică, dezagreabilă, batjocoritoare.
— Ouă, lapte? Hitler kaput.
El nu se temea câtuși de puțin de nici o vărsare de sânge — fie ea inutilă sau de alt fel. Fritz parcă primise un pumn în bărbie. Dădu capul pe spate, fața-i palidă se făcu purpurie, pe obraji îi apărură umflături. Pentru o clipă, lui Andrei i se păru că acum se va năpusti asupra bărbosului și el chiar înaintă spre ei pentru a-i despărți, însă Fritz se stăpâni. Sângele îi dispăru iar din obraji și rosti sec:
— Asta n-are nici o legătură. Fă bine și urmează-mă!
— Da’ mai lasă-l în pace, Geiger! spuse basul. Este fermier — nu-ncape vorbă. Unde s-a mai văzut una ca asta — să te iei de un fermier?!
Toți cei din jur dădură aprobator din cap și începură să mormăie că da, e un fermier autentic, va pleca și va lua cu el mitraliera, în nici un caz nu este un gangster.
— Noi trebuie să scăpăm de paviani, și în loc de asta ne jucăm de-a poliția, adăugă chibzuitul.
Numaidecât, încordarea se destinse brusc. Toți își aduseră aminte de paviani. În vremea asta, pavianii începuseră din nou să-și facă de cap pe unde pofteau și se purtau ca la ei în junglă. Se mai putea remarca, de asemenea, că localnicii, pesemne plictisiți să mai aștepte acțiuni hotărâtoare din partea detașamentului de autoapărare, convinși că nu puteau aștepta mare scofală de la acest detașament, hotărâseră să se descurce singuri. Și femeile cu sacoșe, strângându-și preocupate buzele, porniseră grăbite să-și facă treburile de dimineață. Multe duceau cu ele mături și cozi de mătură ca să se apere de maimuțele cele mai obraznice. La vitrina magazinului deschideau obloanele, iar chioșcarul da ocol chioșcului pe jumătate devastat, gâfâia, scărpinându-și spinarea, și de bună seamă că făcea niște socoteli. În stația de autobuz crescuse coada, dar iată că primul autobuz își făcu apariția în depărtare. Încălcând hotărârea administrației orășenești, el claxona puternic, alungând pavianii necunoscători ai regulilor de circulație.