Pe masă trona acum însăși damigeana cu basamac, iar toți participanții la petrecere ședeau cu capetele ciufulite sprijinite în palmă și cântau cu mezza-voce: „Și-n stepa pustie, murea surugiul…” — și din ochii arieni, palizi, ai lui Fritz curgeau lacrimi mari. Andrei vru să se alăture corului, însă tocmai atunci răsună o bătaie în ușă. El deschise — o femeie înfășurată în broboadă, în furou și ghete pe piciorul gol întrebă dacă nu cumva portarul se află aici. Andrei îl scutură pe Van, îi explică unde se află și ce i se cere. „Mulțumesc, Andrei”, zise Van, ascultându-l cu atenție, și, târându-și alene picioarele, plecă. Cei rămași isprăviră de cântat surugiul, și nenea Iura propuse să mai bea un pahar, ca să nu se întristeze, dar băgară de seamă că Fritz doarme și din pricina asta nu poate să ciocnească. „Gata, spuse nenea Iura. Asta înseamnă că va fi ultima.” Izea Katzman, care devenise brusc bizar de serios, interpretă solo încă un cântec, pe care Andrei nu-l prea înțelegea, dar nenea Iura se pare că îl înțelegea perfect. Acest cântec avea drept refren „Ave Maria!” și o strofa absolut înfricoșătoare, parcă de pe altă planetă:
Când Izea isprăvi de cântat, se instaură o vreme tăcerea, apoi nenea Iura izbi pe neașteptate cu pumnul său uriaș în masă, trase o înjurătură lungă și neobișnuit de întortocheată, după care înhață paharul și-l duse la gură fără nici un toast. Iar Kensi, printr-o asociație numai de el înțeleasă, cu o voce stridentă și mânioasă, extrem de neplăcută, cântă un alt cântec, un marș, în care se spunea: dacă soldații japonezi vor urina toți deodată lângă Marele Zid chinezesc, atunci peste pustiul Gobi va răsări curcubeul; că, astăzi, armata imperială se află la Londra, mâine la Moscova, iar dimineață va bea ceaiul la Chicago; că fiii lui Yamato s-au așezat pe malurile Gangelui și prind cu undița crocodili… Pe urmă tăcu, încercă să-și aprindă o țigară, rupse câteva chibrituri și deodată povesti despre o fetiță, cu care era prieten în Okinawa — avea paisprezece ani și locuia în casa de vizavi. Într-o zi, niște soldați beți au violat-o, iar când tatăl ei s-a dus să se plângă la poliție, au venit jandarmii, l-au luat și pe el și pe fetiță, și Kensi nu i-a mai văzut niciodată…
Toți tăceau, când în sufragerie apăru Van, îl strigă pe Kensi și îi făcu semn să vină spre el.
— Da’ câte nu se întâmplă… zise nenea Iura trist. Păi luați aminte: ce mi-e în Occident, ce mi-e la noi în Rusia, ce mi-e la galbeni — pretutindeni același lucru. Puterea nedreaptă. Nu, fraților, eu n-am pierdut nimic acolo. Eu, mai bine, aici…
Kensi se întoarse, palid, îngrijorat, și începu să-și caute centura. Tunica era deja încheiată la toți nasturii.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Andrei.
— Da. S-a întâmplat, rosti Kensi sacadat, aranjându-și tocul revolverului. S-a împușcat Donald Cooper. Acum un ceas.
2
Anchetatorul
UNU
BRUSC, PE ANDREI ÎNCEPU SĂ-L DOARĂ cumplit capul. Strivi cu scârbă chiștocul în scrumiera arhiplină, trase de sertarul din mijloc al biroului și se uită dacă nu găsește niscaiva pilule. Nu era nici o pilulă. Deasupra unor hârtii vechi și încurcate se afla un revolver mare, militar, prin colțuri se pripășiseră tot felul de mărunțișuri de cancelarie în cutiuțe de carton ponosite, resturi de creioane, praf de tutun, câteva țigări rupte. Toate acestea nu făcură decât să-i intensifice durerea de cap. Andrei trânti sertarul cu zgomot, își sprijini capul în palme, așa, ca să nu i se vadă ochii, și printre crăpăturile dintre degete îl privi pe Peter Block.
Peter Block, poreclit Coccis, ședea pe un taburet la distanță, cu labele-i roșii așezate smerit pe genunchii costelivi, și clipea indiferent, lingându-și buzele din când în când. Evident, pe el nu-l durea capul, în schimb se vedea că îi era sete și, de bună seamă, ar fi vrut să fumeze. Făcând un efort, Andrei își luă palmele de pe față, turnă din carafă niște apă călduță și, învingându-și un spasm ușor, bău jumătate de pahar. Peter Block își linse buzele. Ochii lui mici, cenușii, erau, ca și mai înainte, inexpresivi și goi. Numai pe gâtul jigărit și cam murdar, care ieșea din gulerul descheiat al cămășii, aluneca lung în jos și sărea din nou spre bărbie mărul lui Adam, mare și viguros.
— Ei? zise Andrei.
— Nu știu, răspunse Coccis răgușit. Nu îmi amintesc de așa ceva.
Canalia, își zise Andrei. Dobitocul.
— Cum așa? spuse el. Ai lucrat în Străduța Lânarilor; când ai lucrat — ții minte, cu cine ai lucrat — ții minte. Bine. Ai lucrat la cafeneaua lui Dreidus, când și cu cine — de asemenea ții minte. Dar nu știu de ce prăvălia lui Hofstatter ai uitat-o. Și ăsta a fost ultimul dumitale serviciu, Block.
— Nu știu, domnule anchetator, răspunse Coccis cu o politețe dezgustătoare. Cineva, îmi cer scuze, mă ponegrește. Eu, care va să zică, după ce am încetat să mai lucrez la Dreidus, după ce am ales, care va să zică, calea îndreptării definitive și a activității folositoare, deci, care va să zică, eu n-am mai avut nici o chestie de soiul ăsta.
— Da’ Hofstatter te-a recunoscut.
— Îmi cer scuze, domnule anchetator — acum în vocea lui Coccis se simțea o neîndoielnică notă de ironie. Da’ domnul Hofstatter este cam așa, toată lumea știe. La el totul s-a încâlcit. Eu am fost în prăvălia lui, este adevărat — să cumpăr cartofi, ceapă… Și mai înainte băgasem de seamă că în căpățâna lui, scuzați-mă, nu erau toate la locul lor, dacă știam ce întorsătură or să ia lucrurile, nu mai călcam pe la el, că vedeți ce-a ieșit…
— Fata lui Hofstatter — te-a recunoscut și ea. Ai amenințat-o cu cuțitul, dumneata personal.
— Asta n-a fost așa. A fost ceva, dar n-a fost deloc așa. Ea mi-a pus cuțitul la gât — așa a fost! M-a înghesuit odată în magazie la ei — abia am scăpat cu fuga. Ea suferă de o anomalie sexuală, toți bărbații din împrejurimi se ascund de ea pe unde pot… — Coccis își linse din nou buzele. — Deci, mi-a spus așa: du-te, zice, în magazie și alege-ți, zice, singur varza…
— Asta am mai auzit-o. Mai bine repetă încă o dată ce ai făcut și unde ai fost în noaptea de douăzeci și patru spre douăzeci și cinci. Amănunțit, începând din clipa când s-a stins soarele.
Coccis își ridică ochii spre tavan.
— Deci, așa, începu el. Când s-a stins soarele, ședeam într-o berărie pe Strada Tricotajului, colț cu Strada A Doua, jucam cărți. Pe urmă, Jack Liver m-a invitat la altă berărie, am plecat, pe drum am trecut pe la Jack, voiam s-o luăm și pe concubina lui, da’ am zăbovit, ne-am apucat să bem aci. Jack s-a îmbătat, și concubina l-a culcat în pat, iar pe mine m-a dat afară. Am plecat acasă să mă culc, dar, cum eram beat criță, pe drum m-am încăierat cu niște indivizi, erau trei, și ei beți, nu cunosc pe nici unul, i-am văzut pentru prima dată. Mi-au cărat la pumni, că nu mai țin minte nimic, m-am trezit dimineața la marginea prăpastiei, abia am ajuns acasă. M-am culcat, dar imediat ați venit după mine…
Andrei frunzări dosarul și găsi buletinul expertizei medicale. Buletinul era ușor pătat cu grăsime.